Manu sau devenirea unei presupuse vrăjitoare îndoliate (IX)

„Manu sau devenirea unei presupuse vrăjitoare îndoliate (IX)

Cinci zile nu s-a întamplat mai nimic în afară de rutina obișnuită dar în a șasea zi, întorcându-se acasă cu lada grea ca de plumb, urcă scările până în apartamentul ei ca să facă pipi și probabil să-și astâmpăre setea. În timp ce-și târșâia picioarele și mâna pe balustradă, văzu un steag negru la ușa Magdei. Numele vecinei era scris necruțător de clar și alb iar deasupra o cruce la fel de albă și precisă cu niște tuberculi în capăt, așa cum sunt crucile ortodoxe. O jale de carton răzbea strident din spatele ușii. Se opri bălăngănindu-și corpul ușor în spate ca după un vag vertij, suflă o șuviță umedă ce-i gâdila mustața și bâgui “Vezi, fă? Ce ți-am zis io? Acum c-ai crăpat în timp util, poate înțelegeți să mă lăsați dracului în pace cu prafu’ vostru cu tot, că parc-ați fost toți fătați în spirt, nu alta. Din praf v-ați născut, în praf vă duceți. Ce căcat o fi așa de complicat pentru voi, nu pot să-nțeleg.” Continuă să urce simțind că până și gravitația era nedreaptă cu ea, încercând cu o nebănuită asprime să o tragă în jos, cât mai adânc către pământ. Probabil era doar oboseala.

Odată ajunsă pe toaletă, slobozi câteva secunde bune un jet viril care cu siguranță se făcu auzit în apartamentul de sub ea. De frântă ce se simțea, mai zăbovi câteva minute constatând că apartamentul ei e parcă mai mic, poate fiindcă era plin de amintiri sau pentru simplul fapt că era înnorat afară. Ascultă fiecare picătură metronomică de la robinet cu mintea vidă în timp ce mușchii picioarelor îi pluteau deasupra sângelui care nu mai fugea nicăieri ci doar valsa inerțial. Din când în când auzea în surdină uși deschizându-se și închizându-se în alte locuințe, o sonerie sau cratiță trântită în chiuvetă. Auzea ca de departe-departe bocitoarea din apartamentul Magdei oprindu-se și reluând fix același scenariu pentru care pesemne fusese plătită. Aerul părea ultra dens, aromat vag cu busuioc iar căldura plăcută din casa ce-i înconjura gâtul, o hipnotiza să devină catatonică. Picioarele începuseră să-i amorțească de atâta stat pe vasul toaletei. Își abandonă leneș greutatea capului privindu-și chiloții îmbibați de praf, transpirație și urină ce-i încătușau gambele. Imaginația îi zămisli fluturi cleioși desprinzându-și aripile molcom din textura bumbacului. Își luau indecis zborul împodobind aleatoriu țevile scorojite de plastic ca niște cataplasme ireal de catifelate pe intestine ce-au expulzat deșeuri de orgasme, spume albe, unghii, păr și sânge. Curând țevile vor fi iar îngroșate pe interior de colesterol, cerând să fie desfundate pentru ca rămășițele iubirii să curgă din nou amețitor prin ele. Se vor aduna toate într-o groapă adâncă, vor bârfi, vor geme și vor face orgii fiindcă asta le era singura natură. Rămășițele amorurilor vor expulza alte rămășițe și tot așa până se vor distila toate iar pe fundul gropii se va depune cu o densitate infinită iubirea cea mai grea din lume, capricioasă ca un diavol adolescent, încununat cu o aură spiralată din mii de picioare de prunc.

Ca prin vis, conștientiză vocea baritonală a unui preot la etajul ei împreună cu secvențe de rugă-exorcizare de “Mila și Atotputernicia Ta, Doamne”, “stârpește demonii și alungă vrăjile”, “infinita lumină”, “nu părăsi roaba ta”, “vecii veeeeecilor”, toate parafate pe un ton conversațional cu “Să-ți dea Dumnezeu sănătate”.
Ani se scurse încet-încet de pe vasul de toaletă așa cum din senin cade un sac într-o magazie și, ghemuită în uitare de sine, adormi pe covorașul gros. Fusese un somn greu ca o apă-oglindă-neagră într-o peșteră subterană, într-un al doilea pământ tainic. Somnul îi fusese atât de lung încât, dacă ai fi vrut să-i mângăi pielea, ai fi zărit pete de mucegai răzlețe, abia observabile. N-o trezi cearta vecinilor, claxoanele insistente de afară și nici măcar loviturile puternice de ciocan din ușă. Când deschise ochii avu senzația că gura aproape i se sudase. Cerul gurii se mutase undeva sub limbă, pleoapele îi fuzionaseră iar picioarele se pietrificaseră. Încet, încet, lumea îi năvăli covârșitor în creier, îi inundă simțurile obligând-o să revină la viață. Odată ridicată în picioare, chiloții îi alunecară pe labele picioarelor, își descheie rochia ce se scurse rotund, sutienul zvâcni brusc și, însetată cum nu mai fusese vreodată, se îndreptă spre bucătărie. Era ca un animal ce-și lepădase pielea după o lungă hibernare.

După ce își potoli setea și foamea tremurând, constată imensa mizerie și dezordine din casă. Haine aruncate pe jos, ambalaje, o țeavă de cupru lăsată aiurea în sufragerie – și asta probabil din vina lui Manu – ziare, enorm de multe fotografii prin absolut toate locurile posibile și era atât de mult pământ încât apartamentul ei semăna cu o locuință de hobbit cu pereții ce se continuau în curbură cu podelele. Important este că se simțea vie, plină de energie, că îl iubea visceral pe Manu și în felul ăsta putea să ducă orice. Se îmbrăcă frumos, cu o rochie de oraș fiindcă toate hainele ei de muncă erau nespălate, apoi decise că poate ar trebui să se și machieze puțin la o așa ținută. Zâmbi în oglindă la plusurile ei pirogravate pe față în toate punctele cardinale apoi, după ce deschise ușa de la intrare constată mirată că cineva îi înfipse cu un cui imens în ușă un crucifix din lemn nelăcuit, foarte artistic, de o nuanță maroniu-roșietică. Trase de el, îl roti în stânga și-n dreapta cu gând să-l scoată.

Crucifixul dădea semne că se desprinde sub atâta stăruință dar la un moment dat se răzgândi. Scoase pantofu’ din picior și izbi cu putere de câteva ori, țintuind la loc cristosul în ușa ei simplă, albă. La sfârșitul operațiunii de răstignire domestică, Iisus se alese cu pete albe de praf pe nas, buze și frunte. Aduse din casă două carioci și îi desenă într-o mână un cartonaș roșu iar în alta unul galben. Era convinsă că vecinii vor crede că e opera unor copii tembeli, poate chiar odraslele lor.” – Adrian A. Costea

va urma

Comentati?