In retea

Stiu ca se spune ca realitatea este pentru cei lipsiti de imaginatie, dar acum vorbesc despre cealalta imaginatie: virtualul din retelele de socializare. Am inceput cu totii de la a ne cauta prietenii, fostii colegi de scoala, prietenii din copilarie si-am ajuns sa fim prieteni cu oameni pe care, fara ajutorul virtualului, nu i-am fi cunoscut, citit, apreciat. Dar a fi in retea si numai in ea tot timpul nu e bine deloc. Oare nu putem si altfel?

Fara telefoane. Fara computere. Fara distractii ale atentiei. Doar conectati prin priviri. Fara rahaturi suplimentare (excuse my french, please!). Oameni reali in locuri reale bucurandu-se cu adevarat de momente impreuna reale.

Am sa-i fiu mereu recunoscatoare lui Zuckerberg pentru ca datorita lui am cunoscut aici – in retea – cativa oameni exceptionali. Cu unii din ei am trecut bariera virtualului. Dar este cu adevarat eliberator sa stii ca atunci cand renunti la acest „stuff”, pe care lumea moderna ne incurajeaza sa-l apucam cu ambele maini, ramanem doar noi. Liberi. Si a fi liber inseamna sa fii fericit. Iar fericit inseamna bine.

„Mijloacele astea noi, telefonul destept si netul aferent, faptul cs suntem „in retea” permanent, bransati incontinuu creeaza iluzia unei totale disponibilitati a celuilalt. Ne suntem foarte la indemana unii altora.

Pe vremea telefonului fix, nu sunam dupa o anumita ora pentru ca „deranjam”. Acum poate ca nu sunam, dar trimitem mesaje. Consideram apoi ca este de datoria celuilalt sa si raspunda de indata ce le-a citit. Iar instrumentele astea functioneaza si drept gardienii indiscretiei: telefonul mi-arata ca mesajul a fost citit (cat de intruziv e asta?), FB mi-arata ca sticla a ajuns la destinatar etc.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu sunt inegala. E posibil sa vad mesajul, dar iîmi rezerv incă libertatea (si nu cred ca e in aceeasi familie cu „aroganta”) de a raspunde cand am dispozitia si disponibilitatea s-o fac. Nu inseamna ca expeditorul nu e important pentru mine, nu inseamna ca nu-l indragesc sau ca nu-l respect, nu înseamnă nici ca mesajul lui e superfluu. Ci doar ca atunci aleg eu sa vorbesc. Pana atunci, e tacerea mea, care nu are legatura cu expeditorul. Ci doar cu mine, destinatarul.

Sa ne lasam manecile in pace, chiar daca avem senzatia ca ne sunt in proximitate.” – Nora Pavel

Comentati?