„Lăiță cel Frumos
Tanti Lenuța ieși până la poartă. Își șterse mâinile de fusta plină cu puf de gâscă și se așeză gemând pe bancă. Privi ostenită peste ulița pustie. Eh, toată lumea e la mort, dar las’ că vin ei acușica de la mormânți și trec pe la bancă pe la ea. Ia uite-o pe Verginica.
-Verginicăăă, vină până aicea! strigă femeia după prima bătrână care se ivi la colțul străzii dintre cimitir.
-Zâua bună!
-Zâua bună, Leano. N-ai vinit la bietul Lăiță…
-Aș fi vinit, dar m-or încurcat scârbili astea de gâște. O trebuit musai să le ciupal, n-am mai avut cap cu ele. O fost multă lume, așa-i?
-Muultă. O fost tare frumos!
-Săracul Lăiță, cum o arătat?
-Frumos, săracu’. Tare frumos. Așa frumos nici când o fost viu nu o fost. Parcă ne zâmbea la toți, așa frumos stătea.
-Am auzit că l-o jălit tare Sanda.
-Daaa. Așa frumos s-o cântat, săraca. Eeh, acum îl plânge, dar cât o trăit numa’ l-o blăstămat că își bea mințâli și nu-i bun dă nimic. Dar el, săracul, pe toate i le-o făcut. Să o văd io acum pe cine mai comăndărăște ea toată ziua. Numa’ o auzeam din fundul grăginii cum îl strigă: Lăițăăă, măă, Lăiță, bată-te soarili dă nebun, iar te faci că nu mă auzi? Ia vezi la vaca aia, că i s-au uscat mațele de sete.
-Auzi, dar am auzit că nu s-o zgârcit la nimic Sanda.
-Nuuu, dă toate o avut. L-o îmbracat tare frumos pă Lăiță. Nici nu i-o pus pantofi dă mort în picioare. Pantofi scumpi o pus. La toți ne-o dat prosop. La muieri prosop mic, la oamini de-l mare. La gropari le-o dat din ăla de ștrand. Maaare și frumos, cu sirenă.
Tanti Lenuța mâjii ochii pe drum. Veneau încet și restul și vorbeau între ei. Îi părea rău tare că nu a primit și ea un prosop de-l mic. Toți aveau. Nu era niciunul cu batistă. Dar nu era frumos să meargă, nu era frumos.
-Io am fost și la ajutat, la mâncare. No, acum mă duc la pomană să mai ajut muierili alea la servit, că e tare multă lume. Și o pus Sanda 10 mese d-ale mari la cămin. Dar io cred că nu încăpem toți. Vin mulți, că o făcut 5 feluri. Știi că o luat un vițăl de la Pușcaș? Verginica dădu să plece nerăbdătoare. Leana mai aruncă o vorbă repede:
-Ce muiere sufletistă ești tu, Verginico. Așa trebe, să ne ajutăm. Aș fi vinit și io, dar îi la pat al meu, mereu mă strigă să-i dau câte ceva, manca-l-ar cânii, că scoate tot sufletul din mine. Ăsta mă îngroapă pă mine!
-Lasă, bine că îi acolo. Să vezi când nu o mai fi și rămâi cuc toată zâua. Până vin copiii și nepoții tot cu el ești, schimbi o vorbă, nu ca mine, că-mi urlă liniștea în urechi când mă bag sara în casă.
-Mde, așa-i cum spui. Rău cu rău, dar mai rău fără rău. Du-te cu Dumnezeu, Verginico!
De tanti Leana se apropie vecina ei, Mărie.
-S-o gătat, săracul Laiță, Mărie!
-S-o gătat, săracul! Dar o fost frumos ca o păpușă. Să știi că l-or și molărit. Mi-am făcut și eu poză cu el, să îl am ca amintire. Multe muieri și-or făcut poză. Sanda o zis că nu se supără.
-Frumos că a zis așa. Să fie amintire la toată lumea!
-Da, nu s-o făcut Sanda de rușine. A adus tot corul de la biserică. Așa frumooos or cântat, Doamne Dumnezeule! Mărie se apropie de urechea Lenutei și îi șopti: Am auzit că Sanda o luat împrumut de la Provident.
-Du-tee, tu! O intrat la bancă?
-Da, da. Să știi că l-o iubit Sanda, cât l-o drăcuit ea toată ziua.
-Așa-i bine. Frumos din partea ei. Foarte frumos. Merită Lăiță, săracul. Las’ că n-are la cine strânge, copii n-or avut. Așa o vrut Dumnezau, să nu fie.
Își așeză baticul mai bine pe frunte, oftă din stomac și spuse:
– Cât nu o vinit el și la mine să mă ajute, că ce pot eu să fac cu scârba asta de om al meu?
-Da, da. Pă toate ne-o ajutat. Om bun, Lăiță. Sufletist. Numa’ cam pătimaș. D-aia o murit, săracu’. Ciroză la ficat. Dar tare frumos o fost tot! Mă duc la cămin acum, că îi tare frumos aranjat. Ca la nuntă.
– Zâua bună, Lenuță!
– Zâua bună, Mărie!
Cu multă adunare în jurul ei se apopie și Sanda de casa Lenuței. Se opri în loc, ca și cum s-ar gândi la ceva, apoi îi strigă de la câțiva pași:
-Leană, să vii la pomană! Să vii Leană, că așa îi frumos. Ce-o fost între noi o fost. S-ar bucura Lăiță să vii și tu.
-Mulțam, Sando. Să-ți dea Dumnezeu sănătate! Așa-i frumos, că bine zici! Îi frumos să le uităm, toate relele să le uităm, că oamini păcătoși ni-s toți.
Două lacrimi se prelingeau din ochii ei, în timp ce privea recunoscătoare în ochii înlăcrimați ai nevestei lui Lăiță.” – Adina Stefanescu