„în camera în care am ținut pescărușul,
uneori, îl aud
era rănit, când l-am luat, aproape că nu mai respira,
când s-a făcut mai bine, i-am deschis fereastra,
și, într-o zi, când era singur acasă, a plecat
de atunci, eu am fereastra.
stau pe pat, și privesc
mă leagăn, și văd închipuirile mele
când a plecat am suferit mult…
mereu suferim
pentru că ne pleacă bucățele de suflet
locul rămas liber, se astupă cu aer venit pe fereastră
ne îmbrățișează, și devenim un pic mai transparenți
mai străvezii
de la cealaltă lume cu care trăim, fără să știm, în noi
transparenți, dinspre interior spre exterior,
eu așa îmi imaginez,
că sunt insule de văzduh, înăuntru.” – Octavian Dănilă
