Manu sau devenirea unei presupuse vrăjitoare îndoliate VIII

Manu sau devenirea unei presupuse vrăjitoare îndoliate VIII

Primăvara era pe terminate. Pe stradă Ani trăgea după ea lada înaltă de gunoi cu două roți cauciucate. Se îndrepta spre casă într-o cadență de toboșar ratat. Dum-dum-drum-dum… până când, ajunsă aproape de scara unde locuia, o mână de 8 sau poate 10 vecini discutau puțin mai energic decât de obicei. Ani avu o ușoară strângere de inimă, dacă să ocolească grupul și să o apuce prin spatele blocului dar fiindcă lada era plină, se simțea sleită de energie așa că înaintă. Grupul se deschise și o înghiți firesc. Unul dintre vecini o opri spunându-i:
– Ani, vrem să vorbim puțin cu tine, dacă nu te superi.
Tonul omului nu suna chiar prietenos cum ar fi vrut ea. Puse lada pe plan vertical, își șterse cu mâneca sprânceana dreaptă din care picura transpirația ce îi intra în ochi și păru dispusă să audă ce avea de zis.
– Noi toți știm cât de mult muncești…
– Și pe bani puțini, ca să nu crezi că nu înțelegem cât de greu îți este – adăugă o vecină. Dar noi tăcem de foarte multă vreme și sinceri să fim, ne-am cam săturat. Uite care-i treaba: se face prea mult praf. Ești foarte harnică, nu zic ba, da’ faci praf. Io stau la 1, știi bine, și-mi agăț rufele pe sârmă să se usuce fiindcă uscătorul mi le strică, mai ales pe alea din țesătură fină. Cum le-am băgat în uscător, deja îmi iau adio de la ele fiindcă le scot făcute harcea-parcea. Dar așa, nici nu trebuie să le calc prea mult. Ei bine, când dai tu cu mătura ele se umplu de praf și trebuie să le spăl din nou. Așa ceva nu mai suport.
– Io stau la doi dar chiar si-așa, geamurile mele ajung pline de praf chiar a doua zi după ce le-am spălat. Ce, parcă io altă treabă n-am decât să spăl geamuri toată ziua! N-am nimic împotrivă dacă vii tu să mi le speli și-n cazu’ ăsta poți să dai cu mătura și din avion că puțin îmi pasă.
– Iar nouă să ne speli ușile că când vine vreun musafir la mine mi-e și rușine. Dă cu degetu’ pe ușă și vede că e de fapt albă, nu gri. Ce să creadă omu’ când îl invit la masă? Că mănăncă din farfurii împuțite? E inadmisibil.
– Cu sau fără dat cu mătura, prafu’ tot se pune, zise Ani parând timid.
– Femeie, poate că tu nu înțelegi că noi suntem furioși iar tu ești obraznică.
– Ba nu sunt obraznică deloc. Obraznică eram dacă ziceam “păi și ce vrei să fac: să dau cu-aspiratoru’ pe casa scării și-n stradă?”
– Auzi la ea ce tupeu are și ce nesimțită e! Făăăăăă…, zdreanță-mpuțită, zise una dintre vecine împungând-o cu arătătorul în umăr, io te zbor din blocu’ ăsta una-două și te duci să trăiești cu porcii. Oricum, trăiești mai mult din ajutoare sociale, adică pe banii noștri, așa că vezi cum te porți. Vacă ordinară!
Vocile se ridicară și multe amenințări se depuseră în sufletul gunoierei ca o cenușă vulcanică fierbinte. Ani, ciufulită, cu rochia bej strâmbă și murdară îmbibată pe alocuri de transpirație, abia făcea față asalturilor. Îi era cu atât mai greu să riposteze cu cât și-au zâmbit unii altora pe scară atâția ani, și-au ținut ușile deschise unii altora, s-au ajutat reciproc cărănd sacoși grele, au pus împreună covoare la scuturat pe bara metalică din curtea blocului, și-au supravegheat copiii, au împrumutat unii de la alții bani, cafea, zahăr, ulei, mirodenii iar acum? Acum parcă un magician demonic a tras brusc vălul ăsta al bunătății și socializării dând la iveală nu o femeie frumoasă ci un monstru avid de răni ce zgâlțâia cușca, gata-gata să o sfâșie. Se înroșise toată de rușine și furie în același timp, nu știa ce să spună mai întâi și cui să spună, avea ochii împăienjeniți poate de lacrimi, poate de transpirație.
– Bă căcați împuțiți ce sunteți cu toții, mă fut în rufele și ușile voastre că vă blestem pe toți să mă tineți minte, jigodiilor ce sunteți. Magdaleno, fă râioasă ce ești și ai fost toată viața, tu să-ți faci bagajele că ai să crăpi în 10 zile. Să mori, fă, auzi, să mori că i-ai otrăvit pe toți ani de zile cu răutatea ta.
Îl îmbrânci pe domnu’ Mateescu ce îi bloca drumul și, cu pași încrâncenați, urcă până la ea în apartament unde o bună bucată de vreme fu zguduită de un plâns isteric. Își amintea de vocea ei aproape ireală, jumătate tunet – jumătate durere ce s-a născut pentru prima dată din pieptul ei sidefat. Când intră în casă o izbi un miros puternic de pământ reavăn, zăbovi momente lungi, după care se duse la oglinda cuierului, o sărută lung și apăsat apoi se lăsă în jos peste ghete și pantofi, cotropită de dorul lui Manu ce avea să apară peste câteva ore. Plânse sfâșietor exhalând aerul cu atâta putere de ai fi zis că se zărește coada sufletului ei trist, gata să fie expulzat. Plânse așa cum plâng copiii, până adorm, săpându-și pe obraz o urmă adâncă de cataramă. Simți într-un târziu cum Manu intră în casă, la început cu gesturi decise, bărbătești, apoi, delicat, ca să nu o trezească. Se întinse în hol lânga ea cu fruntea aproape lipită de a ei și începu să îi mângâie tandru pulpele reci pe sub fustă. Manu înțelese imediat ca soția lui trecuse printr-un moment de criză și s-a gandit că poate el e de vină, că sufletul lui nu mai e la fel iar ea vede asta. A stat lângă ea o bună bucată de timp sorbind-o din priviri cu nețărmuită iubire. I se părea că trupul ei devine de carton pe zi ce trece cu atâta praf care se zidea pe pielea ei. Carton reciclat din versurile unor poeți cafegii, puși pe sporăvăială și intrigi copilărești, furându-și unii-altora versuri, premii și femei. La un moment dat o ridică în brațele lui puternice și o duse în dormitor, unde o înveli grijuliu și o sărută ușor între sprâncene. După ce ieși din cameră, Ani se chirci sub pătură strângând puternic buzele și ochii ca și cum ar fi stors și ultima lacrimă posibilă. Părea un fetus alcătuit din versuri orfane ce alergau prin nesfârșite vene holuri, cu ecouri infinite.
S-a trezit abia peste alte 2-3 ore uscată de transpirație, cu o foame teribilă. Se gândea că n-o să mai poată dormi noaptea și că va trebui să lupte din nou pentru un echilibru aproape vital. Îl găsi pe Manu în bucătărie rotind de potențiometrul radioului ca la ruletă, în speranța că va avea noroc iar lumina aia mică și rubinie, după ce va clipi nesigură, îi va dărui un cântec vechi și drag ca răsplată pentru stăruință. Radioul era undeva în spatele canapelei pe care el așezase un genunchi. Fu surprins de îmbrățișarea insidioasă a soției sale ce-i acapară torsul musculos ca o caracatiță imensă, fermă în strânsoare, moale și caldă.
– Ce-i cu tine, mâțo, te-ai trezit deja? Credeam că până dimineață nu te mai urnesc din pat. Mai ții minte unde te-am găsit când am venit? M?
– Da, pe holul de la intrare. Nu mi-a mai păsat, voiam să dorm, eram prea obosită.
– Și umflată de plâns. Crezi că nu mi-am dat seama? Hai, nu vrei să-mi zici ce s-a-ntâmplat? spuse el întorcându-se ușor și eliberându-se din strânsoare.
– S-au adunat toți din scară să comenteze că fac io praf și că-i umplu de jeg.
– Atât? Și tu ce le-ai zis?
– I-am trimis în pizda ma-mii lor de urgență.Toată lumea știe că se face praf când dai cu mătura. Păi ce vor de la mine? Să-l adun cu limba?
– Nu cred c-a fost doar atât. Arăți așa… cu o pată de vinovăție pe față.
Ea clipi și-și mușcă ușor buza de jos îndelungat, ca și cum ar delibera.
– Știi bine, Ani, că nu mai sunt genul de om care să judece pe alții. Iau lucrurile ca atare. Ce-a fost, a fost iar dacă e ceva de reparat, reparăm.
– Da, știu că nu mă mai judeci. N-ai idee cât de mult apreciez asta. Mi-aș fi dat o mână ca să fii fost așa de la început, de când ne-am cunoscut.
– Moțato, ia uită-te la mine, uită-te-n ochii mei – iar Manu îi lua fața în palme, susținându-i tandru greutatea capului – ești absolut sigură că nu e nimic mai mult?
– Nimic. Adică… nu-i atât de important. I-am zis Magdei că o să moară.
– Of, Ani, de ce ai făcut asta? Ce încredere să mai am eu în tine când îți destăinui cine va urma să moară? Te-ai gândit mâcar o clipă ce va urma? Ți-ai imaginat măcar și pentru o secundă ce vor deveni otrăviții ăștia?
– Da, nu… Da’ și tu spui lui Cornel cine o să moară. Io de ce n-am voie?
– Nu-i același lucru. Io am o înțelegere cu Cornel. El nu-și dezvăluie sursele, deci eu nu sufăr consecințele. Datorită mie, el face pe misteriosu’ la el în cartier. Are autoritate. Treaba lui cum se descurcă, ce inspiră și ce legende își croșetează el pe la colțuri. Dar tu, moțato, te expui periculos, ai spus unei femei că o să moară și aia chiar va muri fiindcă eu am prevăzut asta. Se va duce vestea că tu ai omorât-o. Vei fi temută. Nici nu știi ce te-așteaptă, ce ne așteaptă pe-amândoi, ca să fiu mai exact.
– Mă descurc, nu-ți mai face tu griji. Tu fii precaut cu intratul și ieșitul din mormânt. Eu pot să pretextez coincidența, la tine e mai greu să dai explicații că au săpat în tine cu bisturiele, ți-au pus piedici în vene, ai certificat de om mort și de la așa ceva nu te poți întoarce. Efectiv nu poți.
– Poate ai dreptate dar totuși trebuie să fii atentă. Asemenea lucruri aproape mereu escaladează primejdios.
– O să fiu, promit. Acum vreau să te rog și io ceva, până îmi pun să mănânc ceva că sunt lihnită. Aduci tu sus pământul din lada de gunoi de la scară? că azi s-a-ntâmplat faza aia de care nici nu vreau să-mi mai aduc aminte și n-am avut când s-o fac. Nu pot să arunc pământul la ghenă fiindcă ridic multe semne de întrebare, știi bine.
– Știu, știu. Am și adus deja pământul în casă când dormeai. 27 de găleți în total. O să avem în curând în apartament cea mai frumoasă grădină verticală din lume. Îmi spuneai tu odată că așa vrei să avem toată casa fiindcă văzuseși ceva asemănător într-un restaurant sau nu știu unde. – De Adrian A. Costea

(va urma)

Comentati?