Farmecul când lucrezi în radio e că nu lucrezi. Sau cel puțin asta e percepția. Am auzit deseori ideea că ajung în radio cei care nu știu face altceva și nu au față de televiziune… Stai, nu asta voiam să spun, să mai încep o dată:

Farmecul în radio sunt oamenii pe care-i întâlnești. Și am cu ei o grămadă de povești. Am cunoscut oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată. Pe unii i-am și întâlnit. Fiecare cu povestea lui. Dar acum mă voi opri la cea mai ciudată dintre ele. Am mai povestit-o odată, dar s-a rătăcit între timp și mi-am adus aminte de ea azi (n.r. ieri, 13 Februarie), de Ziua Radioului.

Un caz straniu de apariție

Eram la Radio Sonvest Oradea pe atunci, acum mulți ani. Și îmi duceam zilele, dar mai ales nopțile, ca pe bandă. De casete. Începusem de ceva vreme emisiunea ”Atlantis”, care ținea de seara până dimineața. Într-o seară m-a sunat o voce caldă. S-a prezentat și a spus că e prima oară când ascultă și că-i place ce aude. O chema Alina P. Până dimineață, a mai sunat de câteva ori, ne-am înțeles bine, am aflat că e de meserie psiholog. Emisiunea mea cerea o astfel de prezență, așa că am convenit să ne vedem a doua zi să vorbim despre ideea unei părți din emisiune împreună, pe care să o facem interactivă. Ok. A fost încântată de idee și a ales ea locul întâlnirii, la o gelaterie unde spunea că merge aproape zilnic și se simte ca acasă. Așa a rămas.

A doua zi ne-am întâlnit la ora fixată. Am ajuns mai repede, iar când a intrat chiar s-a simțit ca acasă, toate chelnerițele o cunoșteau, se simțea foarte bine. Chiar am fost surprins de aura pe care aproape o vedeai în jurul ei. O prezență extrem de optimistă, de pozitivă. A spus că are timp doar juma de oră, a stat trei. Discuția a mers bine, am stabilit câteva idei și nu am avut niciunul vreo ezitare că va fi o emisiune cu efect pozitiv și care cam lipsea din peisaj. Cam la mijlocul discuției a scos din poșetă două cd-uri cu Joan Baez pe care mi le-a făcut cadou, spunând că-mi mulțumește că la mine a ascultat-o prima oară. La final și-a luat la revedere de la oamenii de acolo și a plecat, zâmbind, rămânând să mă sune a doua zi la radio, timp în care eu urma să vorbesc cu directorul radioului despre noua emisiune și oportunitatea ei. Dar astea erau detalii, emisiunea urma clar să aibă locul ei.
Ok. Nu m-a sunat a doua zi. Mi-am spus că o fi fost prinsă. Nu m-a sunat nici în următoarea. Tot nu mi-am făcut griji, era prea clar că emisiunea va avea loc. Entuziasmul fusese considerabil. Nu m-a sunat nici în timpul următoarei emisiuni, nici apoi. Ca să mă lămuresc, am mers la gelateria unde fusesem, mă gândeam că dacă s-a întâmplat ceva, cele de acolo trebuie să știe. Am ajuns acolo și le-am întrebat dacă o mai văzuseră. Erau aceleași chelnerițe. Nu știau de cine vorbesc. Știam că-i spuseseră pe nume, așa că le-am spus de cine era vorba. Nicio reacție. Nu auziseră numele până atunci. Le-am descris-o, puțin intrigat. Nimic.

Singura variantă logică era că o supărasem cu ceva și a lăsat vorbă că dacă apar cumva să nu spună nimeni nimic. Dar era aberant. Ea avusese un entuziasm mai mare decât mine. Plecase încântată de ideea emisiunii. Îmi dăduse două cd-uri cu Baez. Deci nu. Nu m-a mai sunat niciodată. Nu era o dramă, deși mi-aș fi dorit emisiunea. Eram doar intrigat. Mi-am adus aminte că-mi spusese că locuiește doar cu mama ei. Am căutat-o în cartea de telefoane și am găsit numărul. Era pe numele ei. Am sunat. Mi-a răspuns o doamnă în vârstă. Am întrebat-o politicos dacă e acasă Alina. Mi-a răspuns că nu mai e acasă de vreo 8 ani. De când s-a mutat definitiv în Canada. Am vrut să închid, gândindu-mă că era o greșeală. Dar am insistat. Și am aflat că da, avea vârsta pe care mi-o spusese. Am descris-o. S-a mirat de unde știu cum arată. I-am spus că doar seamănă, probabil, cu cineva, și că am confundat-o. Mi-am cerut scuze și am închis. Nu am mai auzit niciodată de ea.

CD-urile alea două nici nu le mai am. Le-am avut o vreme și mă uitam la ele ca să-mi confirm că nu am visat. Apoi le-am dat mai departe. Am făcut la fel cu multă muzică adunată în timp. Am dat-o mai departe. Nici nu mai știu la cine sau pe unde au ajuns casetele și cd-urile mele, dar e ok. Până la urmă, rolul muzicii e să circule.
Și al poveștilor la fel.

RADIO X-FILES by Liviu Balint – 13 Februarie 2017