Eyam este un sat micut din Derbyshire, UK. In 1665, ciuma bubonica a lovit populatia acestuia. In loc sa fuga, satenii au fost convinsi ca au obligatia morala sa se auto-izoleze fata de lumea exterioara pentru a preveni raspandirea bolii:
Cu un gest inocent la inceputul lunii Septembrie, George Viccars, croitor, a dezlantuit asupra comunitatii sale cea mai de temut boala a secolului. A primit un pachet cu stofe de croitorie, umede, pe care l-a desfacut in fata focului pentru a le ajuta sa se usuce mai repede. Pachetul primit de la Londra, unde ciuma bubonica facea deja ravagii de luni de zile, continea pe langa haine si materiale, purici si paduchi, tovarasii fiecare zi ai oamenilor in secolul 17, care au transmis boala prin muscaturile lor.
Cateva zile mai tarziu, croitorul avea febra, dureri de cap si ganglionii umflati. Pielea lui s-a acoperit de rani deschise ce au putrezit, iar el a inceput sa delireze. In mai putin de o saptamana era mort. Pana la sfarsitul lui Septembrie, 5 vecini murisera, in primele trei zile ale lui Octombrie se mai numarau patru noi morti. La sfarsitul lunii erau in total 23. Ciuma lovise indepartatul sat Eyam. Tratamentele au fost crude si ineficiente.
Terifiati satenii au intrat in panica. Multi s-au pregatit sa paraseasca satul spre imprejurimi mai sanatoase. Speriati ca asta ar putea duce la raspandirea bolii in toata tara, clericii satului William Mompesson si Thomas Stanley au decis sa actioneze pentru a stopa exodul. Intr-o predica comuna si-au indemnat consatenii sa recunoasca faptul ca era de datoria lor sa stea pana ce flagelul avea sa fie stopat.
Inspirati de curajul si exemplul personal al celor doi, satenii s-au izolat de lume. Au adunat si aliniat pietre una langa alta delimitand granitele satului, si nimanui nu i s-a permis sa treaca dincolo de ele. Proviziile de hrana si imbracaminte aduse locuitorilor satului de la vecini erau lasate la gardul de pietre si platite cu monede puse intr-o solutie dezinfectanta de apa cu otet.
Groaza a crescut pe masura ce timpul se scurgea. Pana la sfarsitul lui August 1666, doua treimi din populatia originala a fost decimata. Serviciile funebre nu s-au mai tinut. Biserica a fost inchisa in incercarea de a reduce contaminare. Cand cimitirul a devenit neincapator, mortii au fost ingropati in gradini si pe campuri. Doar un sfert din populatie supravietuise dupa un an de zile cand vecinii i-au contactat. Dar rugile lor nu au incetat: se intalneau in aer liber, in fiecare zi din ce in ce mai putini, si se rugau sa fie scutiti de suferinta ingrozitoare.
Rugaciunile le-au fost ascultate in Noiembrie 1666 cand inregistrarile despre pierderi de vieti s-au oprit. Din 350 de sateni doar 90 au supravietuit, iar printre acestia si cei doi clerici. Auto impusa izolare a fost un act de extraordinar eroism. Inutil insa, pentru ca daca ar fi parasit satul in stadiul incipient, ar fi lasat in urma si puricii purtatori ai sangelui uman infestat si probabil cea mai mare parte a comuitatii ar fi supravietuit.
Astazi, desi satul a fost relocat, mare parte din el este muzeu si un memorial pentru locuitorii sai.