Manu sau devenirea unei presupuse vrăjitoare îndoliate (IV)
Am stat așa o vreme cu Manu, tăcuți, de parcă pipăiam timpul cu lobii urechilor. Încercam să ne gândim la ce ar fi potrivit să ne gândim. Eram acum siguri că toată gălăgia din casă se datora numai ei. Dacă gospodinele fac parte din cosmos, nu mă puteam opri să nu cuget că universul ăsta nu face uneori decât zgomote inutile de cratiță. Câteodată învierile, călătoriile în timp și revelațiile păreau hârtii mototolite pe lângă ambiția extraordinară cu care Ani întărâta aspiratorul în apartament după cele mai infime scame.
O bucată uimitoare de scrum de țigară se desprinse și îmi căzu pe pantaloni.
Nu mai știam, nu mai înțelegeam dacă Manu murise cu adevărat. Dacă nu murise, era impresionant cum rezistase omul ăsta panicii, sufocării și iar panicii și iar sufocării. Era atât de liniște încât aș fi jurat că aud cum se nasc viermii în găleata de gunoi. Dacă murise cu adevarat, eram tare curios să aflu ce se afla dincolo: te simți singur, mai ușor, există ecou, mirosuri, griji, amintiri, bancuri, ploi, litere, geometrie?
– Cum… (și am tușit scurt ca să scot un dop de flegmă ce mă făcea să par intimidat)… și cum e acolo, Manu?
– E, cum să fie, zise, e frig și umezeală, așa cum v-am mai spus. Nu e mare lucru. Cre’ că dacă nu se îmbunătațesc condițiile, n-o să mai vrea nimeni să rămână acolo, nuș’ cum să mă exprim.
– Bine, da’ doar atât? Nu se întâmplă nimic, nu te dedublezi și umbli în alte dimensiuni, nu vezi lumini puternice, umbre, eliberări, chestii d-astea?
– Ei, aș… prostii de biserică. Poate să zic că ai așa, un sentiment de odihnă, da’ e foarte greu dacă n-ai un pachet de țigări la tine. Daaaaa… Și în loc de perna aia cât un sac, dac-aș fi avut țigări… pfoaileuuu… mă relaxam pân-aș fi levitat, nu alta.
– Adică nu simți ceva așa… cum să zic ca să mă-nțelegi mai bine… (?) Transcendental, na.
– Marius, io nu mă pricep la cuvinte așa ca tine. Dacă știam de cuvântul ăsta poate că simțeam și-ți ziceam, de ce să mă ascund acuma… Da’ mare lucru nu e. O fi pentru alții. Poate să zic, dacă insiști tu, că simt așa un bâzâit în corp, un fel de vibrație foarte joasă. Când e foarte cald afară ai senzația că te răcorește. E aproape ca atunci când pui limba pe o baterie de 9V dar ce simți cu vârful limbii, simți cu fiecare bucățică din corp.
– Parcă simți toți electronii materiei, toate monadele lumii, energiile sublime. Nu?
– Sau poate un fir de tensiune face atingere-n cimitir.
Am stat de vorbă mult timp și eram atât de obosit și atât de puțin satisfăcut de răspunsurile lui încât mi-aș fi dorit să învie un romancier, unul mai agil și răbdător cu cuvintele decât el, ca să știu și eu exact cum e pe acolo. Eram și puțin furios pe el, pe atitudinea aia a lui de genul “Eh, cum să fie…, moartea e ca atunci când nu se mai întâmpla nimic, faci nani pe termen nedeterminat.” Am încercat să-l fac să-i placă cuvintele, să le folosească matematic și în același timp cu har și ce era mai rău era că îmi înțelegea intenția dar nu părea să îi pese. Îmi zicea:
– Io sunt conștient că poate nici nu înțeleg ce privesc sau nici nu bag de seamă ceea ce ochii mei văd. Îmi pare rău să-ți spun că nu am multă școală să fi înțeles moartea așa cum trebuie, dar sincer să fiu, nu știu pentru cine ar fi mai complicat: pentru cei care o explică sau pentru cei care încearcă să o înțeleagă. O să vezi și tu la timpul tău și, mai ales dacă cineva o să te întrebe, o să ai aceeași atitudine de…
– Plictis?
– Nu. Mai degrabă de om încheiat. Ai tras o ultimă răsuflare și nu mai ai nevoie de altele, nu mai au rost. Lucrurile, dar absolut toate lucrurile sunt echivalente. Nu e ca atunci când a căzut mă-ta marea în depresie fiindcă e undeva și optimism în ce încerc eu să zic. Nuș’ de unde vine sau de ce mai stă efectiv pe tine ca o pisică ce toarce, dar e acolo. Atât cât trebuie.
Și-am mai făcut o cafea. Și încă una. Și tot așa, până când aproape s-a facut zi și m-am dus să dorm iar el din nou la cimitir. Nu era nimic fandosit în aer. Doar dimineață.
Câteva săptămâni de zile, Manu și-a bătut capul să intre și să iasă mai ușor din coșciugul care ajunsese ca vai de steaua lui. A făcut lucrurile mai practice, a pus balamale, le-a uns, a adus un mini dezumidificator și, în general, a făcut în așa fel încât să nu se vadă că cineva intră și iese permanent. Desigur, toate astea ca să nu trezească suspiciuni. Paznicul venea pe acolo rar și de obicei când murea cineva fiindcă atunci era zarvă mare, trebuia să supraveghezi îndurerații sau furioșii să nu calce alte morminte etc. Era un adolescent uscățiv care se făcuse paznic la cimitir din teribilism fiindcă voia să se ducă la olimpiadă la filosofie. Scria mereu într-un carnețel mic tot ce-i trecea existențial prin cap dar tot ce făcea era să literaturizeze în loc să demonstreze lucid tot felul de idei crețe. I-au trecut bâzdâcii metafizici imediat ce o fată de la el din liceu, fascinată de morbiditatea lui, l-a lăsat să-i pipăie fiecare petic de piele uscat și umed deopotrivă. Asta fost prima dată la o petrecere sub masa pe care era depozitat alcoolul. Acum ascultau Black Sabbath prin gropi proaspăt săpate, convinși că erau cei mai cool din toate liceele. Nu le plăcea deloc băutura dar beau de stingeau. Uneori beau de frică. Era prea întuneric, prea un nesfârșit preludiu de film horror. După câteva tentative filosofice a început să scrie poezie fără nici un fel de sens, ritm sau, mă rog, vocație în general. Ceea ce el nu știe în prezent este că va avea același job timp de 27 de ani. Dar ea îl va fi iubit mereu fără repaos.
Personal, m-aș fi așteptat ca Ani să aibă și ea multe întrebări despre moarte, cum am senzația că toți avem, dar nu. Pentru ea moartea devenise ceva superficial sau provizoriu, era convinsă de ideea că dacă Manu mai moare, sigur nu e pe bune și o să-l aștepte: “vine el acasă până la urmă, mereu a făcut-o, s-a-nvățat cu mine, asta e. E greu până mori prima dată. Apoi devine rutină.”
Sigur, câteva zile Ani l-a pupat din nou pe gură, poate 7 sau 8 apoi a început să-i pună mai încet mâncare pe masă, să-l lase să-și pună, să nu-i mai lase nimic în cratițe și, în final, să întrebe retoric că “de unde atâția bani? Eu nu pot să hrănesc două guri, știi bine.”
– Hai, mă, moțato, pune și tu o ciorbă caldă că mi-e dor de ea ca de cracii tăi și…
– Da’ sper să fie pentru ultima oară. Învierea ca-n-vierea, te dai în spectacol, da’ io cred că mi-am plătit biletul de intrare. Adu și tu un ban în casă că mai avem nevoie de un deterget, de un spray de țânțari, întreținerea trebuie plătită, gazul la fel.
– Bine, bine, Ani, o să fac asta, nu e vorbă.
– Nu mai suntem copii, mă, Manu, nu trebuie să-ți amintesc io asta.
Se îndreptă bosumflată către frigider, scoase o oală metalică de ciorbă și o puse pe aragaz la încălzit. Tăcură o vreme. Până și butelia și aragazul țineau cu Ani. Când se ridică să îi pună în farfurie, Manu îi fură pachetul de țigări și și-l băgă în buzunar.
Într-o seară, Manu intră ferm pe ușă așa cum o făcea de obicei și aproape că aș putea să jur că Ani se excita când auzea cheia vârâtă în broasca ușii. Se descălță mai încrezut decât de obicei, intră semeț în bucătărie imediat în dreapta ușii de la intrare și, cu calculată ostentație, puse un teanc de bani pe frigider. Bancnotele se împăunară mândre și ele, două căzură pe jos. Ani a ochit scena, a scris încet un cuvânt în rebus, poate “TAC” sau “ACUT” și s-a făcut că ce a văzut e lipsit de importanță.
– Auzi, moțato, n-avem și noi ceva de mâncare?
– Ia de te uită prin frigider. Vezi că mai sunt niște vinete și cred că mai e o porție de tocăniță de pui. Pune-ți-o la încălzit dacă vrei.
– Bine, moțato! Și făcu totul cu zgomot, de la început până la sfârșit.
După ce Manu s-a dus în pat să doarmă, Ani s-a ridicat zâmbind la evantaiul înfoiat de bani, l-a numărat, apoi a părut puțin îngrijorată. Nici când era viu, Manu nu visa să poată face atâția bani, cum de era în stare acum? S-a gândit că mai bine bagă o parte în poșetă, restul i-a pus într-un borcan lângă dulcețurile din debara – și că dacă o să mai aducă și a doua oară tot atâția, atunci să îl întrebe cum i-a facut. Înainte să meargă la culcare a înnodat punga de gunoi la gură și a pus rebusul pe frigider în locul banilor.
S-au mai scurs câteva zile refren, cu vorbe refren, până când, în timpul unei cine, se auzi soneria la ușă: Țrrr-țrrr, bună-seara, bună-seara vecină.
– Ani, scuza-mă că te deranjez la ora asta, că poate erai la masă. Să nu te superi pe mine că îți zic, dar îți spun în numele scării A să nu mai lași dâre de pământ la noi în scară. Nah, am zis-o acuma, ce să mai… da’ tu știi că suntem prietene bune și nu mi-o iei în nume de rău.
– Cum adică dâre de pământ? Ce tot spui acolo, Nineto?
– Păi așa cum am zis. De la ușă ta până… până nu știu unde că nu am stat să văd unde se termină, da’ nu se mai poate așa ceva. Uite-te și tu.
Și într-adevăr, era pământ proaspăt vărsat pe jos care pleca din ușa ei până la intrarea în scară și șlap-șlap-șlap, Ani coborî să se convingă. Afară parcă o boare de vânt îi aduse aminte că nu are sutien pe ea și încrucișă brațele săltându-și sânii. Un copil de 4 ani fugi râzând să intre în scară și lovi cu capul între picioarele ei. Ani icni scurt și “Mâi, copile…” apoi merse în capot două blocuri să vadă până unde duce urma. Nineta trăncănea după ea:
– Fă, Ani, vezi și tu că nu vorbesc prostii. Poate cineva îți face o glumă proastă dar nu știu cine ar face asta unei văduve. Nu știu ce să zic, sincer.
– Manule, futu-ți pizda mă-tii, că ne ia la întrebări Sanepidu și Pompierii și Salvarea că nu puteai să fii mai atent, îngână ea furioasă.
– Cine, cum? Ce-ai zis…
– Nimic, Nineto, vreun drac de copil care nu înțelege cât e de dureros să îți moară bărbatu’ și să fii lăsată singură să te umpli de…
– Durere.
– Lacrimi. Exact. Auzi, fă, Nineto – întrebă Ani pivotând scurt în fața ei – de când e chestia asta?
– Ăăă… să zic la puțin timp după ce l-ai îngropat pe Manu. Frumos bărbat ai avut, fată, să mă ierte Dumnezeu. Da’ cred că știi că noi fetele mereu l-am admirat, n-a fost asta chiar un secret vreodată. Cerasela și-a făcut chiar și-un dildo din făcălețu’ ăla vechi pe care ni-l împrumuta și nouă să mai facem câte-o plăcintă sau niște tăiței. A botezat dildo-ul cu numele lu’ bărbac-tu și sinceră să fiu, nu știu cum rezistă să-l folosească fiindcă nu-i mai scoți mirosul de ceapă, neam. S-o fii văzut cu ce îndârjire lua făcălețu la briceag când se uita la emisiuni și talk-show-uri. Deh, era mai mult singură femeia, ce să-i faci, sănătatea-nainte de toate. Într-o zi ne-am întâlnit toate să mai discutăm ca fetele la un compot, o dulcețică… și când colo, am înlemnit: scoate asta din buzunarul capotului dildo-ul iar din celălalt briceagu’ lu’ fi-su. Noi croșetam botoșei și flanele, asta scotea așchii din pulă. Zic, “Ceraselo, ce faci fă, așa concentrată?”. Dar ea de colo. “Lucrez la o relație de lungă durată, Nineto, ce te bagi?.” Eram toate pe jos. Crezi c-a mai croșetat cineva a doua oară? Ete canci. Sculptam făcălețe. Da’ să nu-i spui că ți-am zis chestiile astea c-o să-nceapă să turuie bazaconii prin cartier despre mine. Știi cum e, asta are nărav prost, behăie aiurea, nu se lasă. În fine, femeia de serviciu a zis că nu mai lucrează la noi dacă o să continue treaba așa. Cu dârele de pământ vreau să zic, nu cu…
– Lasă, fă, că dau cu mătura, ce atâta scandal. Și Ani se repezi înapoi către casă.
Manu auzi începutul conversației din spatele ușii, puse de o cafea suspect de vâscoasă și când Ani năvăli plină de praf și sudoare azvârlind măturoiul în bucătărie, începu să se apere:
– Moțato, să mor io dacă nu mă curăț cât pot de bine…
– Pulea Spătaru’ te mai crede dacă mori tu băh! și aia a fost toată seara.
Ca să o împace, Manu începu să facă curat în frigider. – Adrian A. Costea
va urma