Manu sau devenirea unei presupuse vrăjitoare îndoliate II
După câteva săptămâni de la moartea lui Manu începusem să-mi fac un obicei să mă duc la mătușă-mea ca să dorm în fiecare week-end. Vorbeam tot felul de tâmpenii, mă rog, nici nu eram prea atenți la ce spune fiecare. Fumam în bucătărie având fiecare în față câte o ceașcă de cafea suspect de vâscoasă, făcută la ibric. Cumva îmi plăcea atmosfera. Destul de rar reușeam să-mi savurez țigările așa cum o făceam la ea acasă și recunosc că-mi plăcea foarte mult casa ei pe care și-o ținea mereu foarte curată. Nu știu cu ce își popula mintea în timp ce obsesiv găsea mereu ceva de curățat și înclin să cred că introvertirea asta maladivă funcționează ca un ac de pick-up ce sare repetitiv.
– Dac-aș fi ales și eu zilnic același drum firesc spre fabrică, adică cel mai scurt, în loc să prefer să mă abat ca s-o-ntâlnesc pe Mioara…
– Mda.
– Sigur l-aș fi găsit eu și nu altcineva. Nu l-ar fi luat salvarea ca să-l ducă la morgă și să mi-l dea acasă burdușit cu paie. “Păi mă, cretinilor, ce mi-l dați așa-mpăiat? Așa credeți c-am trăit io cu el?”
– Asta e, zic, nu poți să le prevezi pe toate. Lasă, nu te mai învinovăți acum degeaba.
– Ce nevoie aveau ei să-l scobească, asta nu pot să mai înțeleg. Nu puteau să mă sune direct „veniți doamnă că v-a murit soțul. Uitați, e aici în frigider așa cum l-am găsit”. Ba chiar ar fi fost drăguț din partea lor să mă ajute să-l schimb. Dar ei nu. Au zgârmat în el așa cum scurmă copiii pământul căutând te miri ce.
– Serios acum, ce rost are să readuci asta în discuție? E de căcat, știu, dar oricum nu mai poți face nimic.
– Iarăși stau și mă întreb ce-au făcut cu ficatu’ și cu mațele lui. Sau eu știu ce-au mai scos din el, că n-am verificat. Adică de ce mi-au dat mai puțin din el, asta nu pot să pricep. Mi le puneau pe toate frumos în borcane de 800 și le luam cu mine. Era treaba mea ce făceam cu borcanele, nu-i privea pe ei. Le puneam în cămară, poftim, lângă dulcețuri. Dar corect ar fi fost să mi-l dea întreg, io asta zic.
Lăsă privirea în jos și mătură cu podul palmei câteva firimituri imaginare de pe masă.
– Nu că zic io, da’ așa ar fi fost corect. Tu știi că pe tine te iubea cel mai mult.
Reproșul ei de-a nu mă răfui cu întreg spitalul se oprea aici.
Radioul îmi răgușea ceva în ceafă și cu toate astea mi s-a parut că aud cheia în ușa de la intrare. UȘA DE LA INTRARE! Mătușă-mea tresări și brusc se făcu lividă. Eu căutam din priviri ceva cu care să lovesc zdravăn.
Clanța cedă subit sub presiunea unei mâini ferme și instantaneu am zvâcnit în picioare înșfăcând de nu știu unde, un cuțit viril cu lama lată. Toată toropeala care ne copleșise în acea seară târzie zvâcnise ca din arc din noi, lăsându-ne într-o formă de alertă ultrapurificată.
Ea se depărtă de ușă lăsându-mi cale liberă către răfuială. Mi-am încordat chi-ul iar sângele-mi mâna deja deja hoarde de adrenalină. Aveam senzația că totul se petrece prea repede și totuși uimirea ne-a dilatat timpul exact cât am avut nevoie.
Ușa se deschise și unchi-miu stătea murdar de pământ în pragul bucătăriei privindu-ne aproape surâzător. Atât. Stătea în ușă neclintit, la marginea unui râs sec. Era inimaginabil așa ceva. Într-o secundă m-am convins că cineva care-i seamănă perfect a fost trimis cu limbă de moarte pentru o farsă idioată rău. Mătușă-mea sughiță brusc iar fața i se înroși sub presiunea emoției. Pentru ea, zâmbetul acelui bărbat era cea mai autentică semnătură. Toate gutuile mele erau în gâtlejul ei, înecându-i orice suspin. Își duse palmele căuș la gură, se prelinse ușor pe canapeaua de lângă frigider și fericirea, revolta, teroarea se bătură în pieptul ei pentru supremație.
– Manu? Ce-i cu tine aici, întreb stupefiat. De unde vii?
– Cum, de unde? De unde m-ați lăsat. De la cimitir. Dar întâi am fost pe la spital să-mi iau înapoi organele interne. Nici măcar nu sunt sigur că sunt ale mele dar am văzut că se potrivesc.
Era el cu vocea lui, cu mirosul lui, cu gesturile lui cu tot. Nu lipsea nimic.
– Hai, moțato, ce stai acolo și plângi, vino să te pup. Îmi pare rău că sunt murdar, să nu mă cerți. Dar chiar n-am avut unde să mă curăț înainte de-a veni acasă.
Moțata se ridică rapid și se magnetiză de el cu tot avântul. Îl strânse în brațe cu toată puterea până când albul îi năvăli în toate unghiile tresărind în valuri de lacrimi. Jumătate de față îi dispăru în pieptul lui și în acel moment era clar că fericirea învinsese teroarea.
La rândul meu, încercam să deliberez dacă e minunat sau înfiorator ce se întâmplă, căci ilogicul îmi transformase inima în tobe gigantice.
Înțelegător cu Ani, o lăsă să își vină în fire. Îi mirosi părul și din când în când îi șoptea „hai, gata, nu mai plânge” sau „sunt acasă acum”. Ani se consuma încet în cuvinte precum „cum ai putut să mă lași singură cu mușcatele și ficușii?” și „să nu mă mai lași așa niciodată. Nu ne-a fost vorba că eu mor prima?”. – de Adrian A. Costea