Intalnire cu lumina

Intalnire cu lumina. Se intampla sa citesti un text si sa ramai cu vorbele in suflet mult timp dupa ce ai inchis cartea si ai bagat-o la loc in biblioteca. Sentimentul acesta l-am avut dupa ce am citit randurile scrise de o prietena, profesoara de matematica, careia nici scrisul nu-i este strain: ca randurile scrise de ea o sa-mi ramana mult timp in suflet.

Un semn lăsat ieri, la o notiţă de-a mea, mi-a amintit de David Serth. Culmea e că, de-atunci, viaţa mi-a oferit nenumărate surprize, găsind în locuri în care nu m-aş fi aşteptat, oameni cu-adevărat frumoşi, ascunşi sub mantia modestiei …

Cum l-am cunoscut pe sculptorul David Serth sau ce ne poate oferi, uneori, o jalnică bodegă…

O dată, de două ori, poate de mai multe ori în viaţă, se-ntamplă să dăm nas în nas cu anumiţi oameni, taman în locurile-n care nu te-ai aştepta niciodată să sară ceva ieşit din comunul din care ne-nfruptăm, când cu lăcomie, când cu lehamite, totul petrecându-se fulgerător, încât rămâi cu senzaţia de buză umflată prea brusc, după ce apariţia meteoritică îşi va fi luând zborul.

Cam pe-aici se-află şi-ntâlnirea mea cu David Serth.

Se-ntâmpla prin anii ’92-93, nu sunt foarte sigură, în vremea studenţiei mele. În plină sesiune de vară, deloc stresată, ba chiar foarte relaxată, veneam de la plajă cu o bună prietenă. În faţa Universităţii, se-afla pe-atunci o bodegă jalnică, numită Abba, cel mai adesea înţesată de cei ce se pierdeau bahic prin crengile mai puţin reflexive ale straşnicilor boscheţi. Ce-mi trece mie prin minte? Să intrăm şi să bem niscaiva bere, curioasă fiind a studia chipurile oamenilor ce-şi beau vodka de doi lei, cea de zi cu zi. Era un act de curaj, din partea-ne, a păşi pe-acel tărâm pe unde cutreierau doar nădragii lui Adam, mai ales că eram două Eve sumar îmbrăcate. Ignorând privirile celor din jur, ne-aşezăm frumos la masă, comandăm de băut şi-ncep a mă uita în jur. Chipuri arse de soare, brăzdate de povara anilor, oameni după o zi de muncă veniţi să-şi dreagă gâtlejul cu binecuvântatele tării.

În acea mulţime de oameni, pe al căror chip se citea fie simplitatea, fie lumea îngustă-n care trăiau, am zărit chipul unui bătrân, pentru mine, într-atât de frumos, încât privirea-mi rămăsese de-a dreptul ţintuită. Ochi albaştri, cu o camaşă impecabil de albă, lucru pe care nici astăzi nu mi-l explic, având un cufăr mare de lemn lângă el. Contrasta frapant cu tot ceea ce era acolo, încât aveam senzaţia că dinspre el se lumina toată bodega. Se simţea de departe că trăia într-o altfel de lume, o lume a ideilor ce se roteau de nebune, întrecându-se una pe alta şi-ncingându-se cu voluptate în hora de noapte. La un moment dat, îşi scoase din cufăr nişte schiţe, iară eu, c-o-ndrazneală străină mie, m-am dus repede spre masa lui, rugându-l să văd si eu. S-a uitat scurt la mine, zicându-mi ritos nu.

Ruşinată oarecum, m-am îndreptat spre masă, savurând cu şi mai mare nesaţ, de ciudă, berea. Nu mică mi-a fost mirarea când, după ceva timp, venit-a el la noi la masă. Îi plăcea cum pica lumina pe chipu-mi bronzat şi straniu, dorind a face o schiţă. Şi-aşa am început a povesti.

David Serth, sculptor, uneori picta sau scria versuri, purtând în desaga din spate povara închisorii comuniste, dormind mai mult pe străzi sau într-o cămăruţă care-i era şi atelier totodată. Se lumina la faţă, ochii sticlându-i intens, mustind a bucurie, pe când sărea-n trecut, cotrobăind şi dând peste întâlnirile sale cu Marin Sadoveanu şi cu Mihail Sebastian. De unde, aflându-mi numele, mă numi zâmbind, Steaua fără nume.

Ne-am despărţit în jurul orei patru dimineaţa, în faţa bodegii.

El, în camaşă albă, cu-acel cufăr în mână, uitându-se după noi, eu tot întorcându-mă să văd încotro va merge. Dădea impresia că nu ştie în ce parte s-o ia. Stătea nemişcat, aidoma unei statui, vizibil epuizat, cu privirea împietrită şi cu o grimasă oprită de timp, încât parcă doar imaginaţia îi mai putea da un ghiont, cât să-şi urnească paşii.

L-am revăzut după luni bune, pe-un ger năprasnic, cerşind la Grand, un magazin central. Am alergat bucuroasă spre el, reamintindu-i cine sunt, dar s-a uitat lung la mine zicându-mi ca nu e David, ci e cel mai bun prieten al lui David Serth.

În timp ce pupilele mi-erau dilatate, mânia luând-o razna prin venele mult prea înguste pentru neliniştea din ele, cu mintea îmbibată de mirosul neputinţei, întelegând că-i e ruşine, i-am lăsat din banii pe care-i aveam la mine, plecând şi mai înfrigurată.

Nu obişnuiesc să cumpăr ziare, dar într-o zi, era vară, nu ştiu ce forţă nevăzută mă-mpinse să iau un cotidian local. Şi citii un titlu de genul: A fost găsit mort sculptorul David Serth. Primăria n-a catadicsit a-i da vreun ajutor etc…

Dacă nu mă-nşel, chiar pe străzi l-au găsit…

Se spune că lotusul creşte din noroi, că-n orice piatră se află un cristal, iară eu tind să cred că prin orice bodegă ordinară va fi trecând un David Serth.

by Micul Print

(foto © Kathy McB)