„De veghe în lanul de gărâne
– sau visul unor nopți de vară –
Jazzul. Poate cel mai răsfățat gen muzical. Și cu ascultătorii cei mai dificili. Pentru că mulți sunt extrem de documentați și dacă nu ai auzit cumva de Cutare, e greu să faci față privirii ce urmează. Sunt răi, colecționează viniluri și extremisme din astea. Altă categorie sunt cei buni, enervant de buni, care dau din cap înțelegător și apoi te bat. Pe umăr. Și-ți explică, nu scapi, trebuie să înțelegi. Preferații mei sunt cei care ascultă, se bucură, nu știu exact care și pe unde a mai cântat, dar simt că muzica îi face mai liniștiți la capătul zilei și se simt mai bogați când plătesc pentru muzica aia. Nu trebuie să știi neapărat ce e jazzul ca să îți placă. Și nici nu trebuie să-ți placă tot ce știi că e jazz. Cât timp te bucuri de muzica aia, e ok. Și parcă niciun gen nu a câștigat mai mult teren în ultimii ani. Iar unul dintre terenurile astea e la Gărâna.
Gărâna. Așa se numește locul unde, de ani buni încoace, în fiecare vară, timp de 3 sau 4 zile, în munţii Semenicului, urşii şi veveriţele ascultă jazz. Acum 20 ani era greu de imaginat că în România ar putea exista un festival de jazz internaţional în vârf de munte, la care să vină nu doar nume grele din lumea jazz-ului mondial, ci chiar şi spectatori. Era să zic „chiar şi oameni” şi nu aş fi greşit prea mult. Au fost momente în care artiştii păreau de pe alte planete, perfect vizibile pe cerul curat de munte de la Gărâna.
Me, out of focus, surprins de paparazzi de la ”Adevărul”, ceea ce a dus la creșterea necontrolată a vânzărilor
Când a început, părea o idee nebunească. Şi nici nu cred că se anticipa unde s-ar putea ajunge. Oamenii nu au cerut aşa ceva. Nici nu ştiau că au nevoie de asta sau că e posibil. Cel puţin nu în vârf de munte. Cine să meargă la Lupu-n praznic să asculte jazz? Cine să urce la munte pentru asta şi pentru a sta, într-o ţară în care se bat mai ales câmpii? Marius Giura, principalul vinovat de a fi la baza acestei minuni Made in Romania (si nu ardelenescul mei din România!) spunea, la subiect: „În opinia mea, sunt locuri în care se manifestă România Esenţială. Îmi place să cred că am reuşit să fac din Gărâna un astfel de loc. În această felie de Românie, esenţială cred eu, se adună oameni care percep frumosul, îl creează şi îl cultivă. Sunt convins că mulţumită lor mai este o şansă.” Sigur, e o perspectivă idealistă, dar e singura care mai dă o şansă celor care vor ca să şi poată. Idealistă, pentru că au mai fost, desigur, şi nereguli, de-a (Florian) Lungu timpului, ca la orice festival care se respectă, fie el naţional sau internaţional. În primul rând, poiana unde se desfăşoară evenimentul a devenit neîncăpătoare, butucii din faţa scenei ajunseseră mai aglomeraţi decât în tinereţea lor, când avuseseră crengi. Apoi, și mai grav, organizatorii au reușit arareori să facă să nu plouă măcar o zi pe festival.
Norwegian ud, cu Helge Lien
Reuşita artistică de excepţie, magia decorului, mai ales cel natural, mulţimea de oameni de calitate întâlniţi, toate astea te lasă încărcat de o energie care te poate ţine până la următoarea întâlnire cu acest noroc care se numeşte Festivalul Internaţional de Jazz de la Gărâna. Un loc care atrage tot mai mult şi tot mai mulţi. Iar bucuria nu face discriminări şi îi cuprinde atât pe cei avizaţi, care ştiu perfect ce istorie se adună acolo, pe scenă, ci şi pe cei care vin să participe la ceva deosebit, nu prea au auzit de numele aduse acolo cu sacrificii financiare consistente, dar devin mai apoi adevăraţi pasionaţi de jazz. Dacă te prinde miezul zilei ”de după”, senzația e stranie. Nu mai e aproape nimeni, decât cei care dezasamblează scena, ca să o pună la rece pentru anul următor. Și te trezești. Te trezești fredonând refrene clasice gen ”Am munțit și nopți, am munțit și zileee…”
Mâine (n.r. azi) începe ediția nrul 20. Iar asta îmi aduce aminte că ne apropiem, vertiginos, de anii 20. Again. Care vor fi cu jazz sau nu vor fi deloc.
Mi-e dor de sunetul gărânian. De muzica de acolo. Care face să crească frunzele în copacii din jur, îmblânzește chiar şi răcoarea de seară. Când l-am ascultat acolo pe Garbarek, de exemplu, puteam Giura că undeva, în adâncul uneia din pădurile de pe Munții Semenicului, un urs blajin a invitat la o înghețată o veveriță puțin siderată. Dar nu am poze să certific. Dacă se crede sau nu rămâne la altitudinea fiecăruia.
Munțumesc pentru atenție
P.S. Despre unele lucruri e bine să scrii la rece, ca să nu se strice în timp.”
Cronica si fotografii: Liviu Balint