Atasamente

Am invatat (intr-un final) ca un om care pleaca ar putea sa nu se mai intoarca niciodata. Am vazut atatia plecand de langa mine, din viata mea sau din lumea asta. Am trait plonjand in amintirea lor pana cand as fi putut sa ma inec acolo si sa nu mai deschid ochii dimineata. Dar n-a fost nicio lume in care sa-i gasesc pe toti cei pe care ii iubesc si sa-i impac si sa-i pot tine langa mine.

M-as imparti in mii de alte eu sa pot imbratisa fiecare clipa; si fiecare durere s-o iau din calea lor inainte de-a se impiedica de ea. Pentru cei pe care i-am iubit, pentru cei pe care ii iubesc. Chiar daca sunt unii care nu-mi merita dragostea.

Am invatat din experiente nenumarate ca un suflet pe care-l iubesti si-l lasi sa plece ar putea sa nu se mai intoarca niciodata. Si asta mi-a creat dependente. Mi-am incrustat in suflet legaturi nefiresti, sentimente bolnave, atasamente schingiuitoare. De asta poate nu-s un om pe deplin fericit si nu voi fi, cred, niciodata.

Nu vreau sa plece cei pe care ii iubesc. Nu vreau sa moara cei pe care ii iubesc. Nu vreau sa sufere si nu vreau sa nu pot face nimic cand se intampla asta. Nu vreau sa nu-i pot eu aduce inapoi din alte locuri sau din alte lumi, nu vreau ca dragostea mea sa fie atat de insignifianta incat sa nu-i pot invia cu ea. Si mai ales, nu vreau sa ma vada ca ma zbat pentru ei, ci tot ce fac sa le para firesc si sa nu-mi multumeasca.

Nu vreau sa ma simt singura toata viata nefiind in stare sa ma dezbrac de teama de a nu-i mai avea langa mine. Nu vreau sa-mi mai fie atat de teama si sa-mi pot impaca dorurile fara durerea uscata pe care-o simt astazi.

Comentati?