„‘Neaţa bună!
Imi beau cafeaua cu geamul de la bucatarie deschis si intra un aer curat si racoros de afara… Gradina din faţă, năpădita de flori si verde, imi aminteste de diminetile copilariei cand ramaneam singuri acasa, vara. Parintii plecau la munca si noi abia ne trezeam. Le dadeam celor mici sa manance (erau sclifositi, le trebuia paine cu unt si gem si lapte cu cacao si faceau o mizerie de nedescris), apoi o luam prin porumb, pe carare, spre casa de la vale, a lui „moşu”. „Mătuşa”, oarbă, deja frământase aluatul pentru turte intr-un lighean de tabla albastru, stramb si cu smalţul sărit. Peste masa de lemn infipta in pamant de afara, din fata bucatariei de vara in care trona o soba cu plita cat toate zilele, presara faina de grau si intindea cu mainile, fara sucitor, turte egale. Apoi, cu mana aspra, batatorita, verifica temperatuta plitei sub care ardea focul din coceni de porumb. Arunca putina sare pe ea si punea turtele la copt. Aerul se umplea de miros de paine calda. Mosul venea cu un castron de tabla in care era dulceata de capsuni si cu o donita cu lapte proaspat muls de la vaca. Apareau si vreo trei nepoti de-ai lor, ne asezam toti pe bancuta de la masa de lemn, inghesuiti unul intr-altul, si mancam turtele calde cu gem si cu lapte proaspat turnat in pahare vechi de sticla mată. 6 perechi de ochi si 6 guri recunoscatoare pentru cel mai bun mic dejun din vietile noastre. Ochii stinsi ai mătusei se umpleau de lacrimi cand mosul o prindea de mana si ii spunea razand: „se lupta turcii la gura lor, fimei!”
Ei nu mancau niciodata. Pastrau doua intr-un prosop aspru de canepa, pe soba, pentru mai tarziu, si le foloseau in loc de paine.” – Vadvirág Violeta (sursa foto: lataifas.ro)
