„L-am cunoscut pe Nelu acum aproape 5 ani. Un băiat tânăr, de vreo 20 de ani, mare, bine făcut, lucra ca ajutor de bucătar la un restaurant românesc ce exista în sat pe vremea aia. Muncea de-i săreau capacele. Eu începusem serviciul în satul vecin și îmi era imposibil să ajung dimineața la 7 fiindcă nu exista niciun mijloc de transport, iar mașină încă nu aveam. Așa că Nelu a spus că mă duce el. Pe bani, dar nu ca taxiul. Era convenabil prețul și chiar aș fi vrut să-i dau mai mult, dacă mi-aș fi permis, pentru că atunci când ieși de la muncă la 2 dimineața e un efort teribil să te trezești la 6. O lună întreagă m-a dus, până mi-am luat mașina.
Așa am aflat povestea lui.
Era în Spania de la 12 ani, făcuse aici prima parte a liceului, până la 16 ani, când a trebuit să se lase. Tatăl lui a suferit un accident vascular în urma căruia a rămas cu invaliditate permanentă. Mama nu a muncit niciodată fiindcă deja avea un grad de invaliditate din țară, însă ceea ce câștiga tatăl ca oficial în construcții era suficient pentru a-i întreține pe toți.
Nelu mai avea o soră. La vremea aceea eleva la liceu, in clasa a XII-a. Învăța bine copila și visul lui era să o sprijine să meargă la facultate. Tot cu ei locuia un frate al mamei, cu handicap sever, care nu avea de către cine să fie îngrijit în România și îl luaseră cu ei. Cu greu, mama obținuse de la primărie un fel de salariu de însoțitor pentru tată. Banii erau însă insuficienți pentru că fizioterapia costă după ce se fac ședințele decontate prin casa de asigurări.
Și muncea Nelu. Câte 16-18 ore pe zi, tot ce prindea, aducând în casă în jur de 2500 de euro pe lună, ca să nu le lipsească nimic. Când a prins primul contract de muncă pe perioadă nedeterminată, a făcut un credit ipotecar și a luat un apartament mare lângă plajă ca să poată ieși tatăl la plimbare în scaunul cu rotile mai ușor. Anișoara, sora lui, a terminat liceul și a intrat la facultate. A susținut-o financiar și nu i-a lipsit nimic niciodată. Până și mașina lui i-a dat-o și i-a plătit școala de șoferi ca să aibă cu ce se deplasa la Alicante. L-am văzut zilele trecute. E mai slab cu vreo 20 de kilograme, dar fericit: „Tu, când îi văd pe toți așezați, pe asta mică la casa ei (are un novio cu care vrea să se mărite, e băiat bun, dar încă mai trebuie strânși bani de nuntă că e vreo 30-40 de mii acuma), tata merge pe picioarele lui, mama în schimb e terminată… Dar dacă ajung să-i vad cât de cât stabili, să mă apuc să fac ceva și pentru mine. Mă crezi că am două perechi de blugi, un hanorac și 5 tricouri?” Trage cu sete din țigară și zâmbește: „Încă-s tânăr! Chiar dacă chelesc și îmi crește burta. N-o să mă mai ia niciuna.” Și iar râde. E în el ceva care vibrează, în ciuda oboselii de pe chip care îl face să pară cu 10 ani mai bătrân.
Știți ce? Când mai auziți „m-am sacrificat” făcându-se referire la responsabilitățile normale ale unui părinte, spuneți-le povestea copilului ăstuia. Deși pe el nu l-am auzit niciodată folosind cuvântul.” – Vadvirág Violeta