„Era frig si putina zapada. Am iesit cu frate-meu sa cumparam brad de la un aprozar si stateam acolo la coada asteptand masina, o gramada de oameni, mai ales copii. La radio era cuvantarea lui Ceausescu. Nu bagam in seama, nimeni nu baga, era doar un zgomot de fundal, oamenii vorbeau despre mancare si despre Craciunul care se apropia.
Nimeni nu avea curaj sa comenteze ce stiau cu totii ca se intampla in Timisoara si in Bucuresti. Fete triste, ingandurate, copii fara rabdare, alergand prin fata librariei de alaturi. Nu stiu cat am stat acolo, cred ca mai mult de o ora. Si dintr-o data ne-am dat seama ca la radio se difuzeaza „Desteapta-te, romane!” S-a facut liniste totala. Ne uitam unul la altul fara un cuvant. Stiam ce inseamna asta si totusi nimeni nu indraznea sa se bucure sau sa schiteze vreun gest, incremeniti in mutenia impusa atata timp.
Nimeni nu a mai stat la coada, nici masina cu brazi nu a mai ajuns, incet-incet s-au risipit toti. Ne-am dus si noi spre casa. Urcam incet bulevardul vorbind despre faptul ca probabil vom gasi brad a doua zi la fabrica de mobila de la capatul orasului. In fata spitalului o multime cu un steag de pe care taiasera stema. Strigau ceva, insa nu se intelegea nimic fiindca vocile erau gatuite de nodul de lacrimi din gat. Am grabit pasul. Dinspre fabrica de utilaje grele (IMUG), alt grup, cu tricolorul spart. Cantau.
Acasa parintii in fata televizorului. Plangeau. Cred ca mai mult ne-au impresionat lacrimile lor in momentul acela. Tata ne-a strans in brate spunand „S-a sfarsit! Suntem liberi!” Nu stiam exact ce inseamna asta. Ne-am lipit de televizor pentru urmatoarele cateva zile. Traiam prin ceea ce se transmitea, cand intrerupeau, pornea radioul. Nu-mi amintesc cand am dormit si nu-mi amintesc acel Craciun. Nici macar masa traditionala nu a existat, am mancat pe genunchi, in jurul unei masute mici, in camera in care era televizorul. Doar tancurile, mortii, sotii Ceauseacu impuscati, faptul ca am plans cand i-am vazut morti in zapada. Si speranta aceea uriasa care izvora din sufletele ce invatau sa se bucure.
Au trecut 26 de ani. Si lumanarile de pe caldaram, ochii mortilor, urmele de gloante pe cladiri inca imi sunt vii in minte. De m-ar intreba ce s-a intamplat cu visele lor, ce le-as spune? Noroc ca mortii nu vor nimic niciodata…” – Vadvirág Violeta