peti

„O sa-i spun Peti. Nu il chema Peti, dar asa ii voi spune eu. El imi spunea „doamna”. Nu „doamna profesoara”, nu „doamna Onica” (asa ma chema in alta viata), eram „doamna”. Si ma privea sincer si trist prin ochelarii cu lentile groase ce ii faceau ochii si mai mari, si mai tristi.

Peti nu stia sa scrie bine, dar vorbea mult. Uneori bine. Imi vorbea uneori si in maghiara si eu nu intelegeam nimic. Dar se uita in ochii mei si stiam ca ceea ce imi spune e important pentru el si era important si pentru mine. Peti a fost primul care m-a „stropit” de paste. Cu parfum ieftin si cu o poezioara tot in limba maghiara din care am inteles doar ca voia sa fiu ca o floare. Mi-a mirosit parul a spray Favorit pana la a treia spalare.

Peti era spaima profesorilor. Daca el nu voia sa stea pe scaun sau sa scrie nimic nu-l putea obliga sa faca contrariul. Nici amenintarea cu corigenta, nici cu scaderea notei la purtare, nici cu sedinta cu parintii: „si ce daca-i spuneti la mama, doamna? O sa ma bata iar. Nici macar nu mai plang, imi vine sa rad.”

Nu stiu de ce, eu mi-l amintesc doar in haine de iarna. Uneori el insusi era iarna, mai inalt cu un cap decat colegii lui, cu o caciula tricotata din care smulgea firele cu dintii, cu un fular lung infasurat in jurul gatului, cu un palton ca de adulti, din postav gros si cizme secuiesti ca cele de la costumul popular. La 12 ani era mai inalt ca mine si cu siguranta mai puternic.
– Peti, hai, te rog, iesi din dulap, stiu ca esti acolo si nu vreau sa-ti pun absenta!
– Nu sunt! (toata clasa radea in hohote si lui ii placea sa faca pe bufonul).
Mergeam la dulap, deschideam usa si facea un gest ca si cum s-ar fi ferit de lovituri ce ar fi urmat.
– Peti, stii ca nu-ti fac nimic, eu nu lovesc copii!
– Dumneavoastra nu, doamna… Tata m-a calcat pe picioare cu rotile de la scaunul cu rotile, stiti?
– Vrei sa vorbim in pauza despre asta? Uite, acum stai aici in banca, iti dau ceva de facut si dupa ce verific vorbim, vrei?
– Da, doamna… (cu capul plecat si mainile impreunate in fata, trecea in banca.)

Ii dadeam cateva exercitii simple sau ceva de citit, insa niciodata nu facea mai mult de 3 randuri. Scotea capacul nou al unei carioci si incepea sa-l mestece. La pauza avea in gura o masa diforma de plastic pe care o scuipa cu bolta in cosul de gunoi inainte de a veni dupa mine sa vorbim.

Am vorbit mult cu Peti. Apoi cu mama lui. Care l-a batut iar fiindca „a dat din casa”. Apoi iar cu Peti. Apoi iar cu mama. Apoi doar cu el. Mama mi-a spus sa-mi vad de treaba ca nu e nicio problema cu copilul si noi suntem prosti ca nu stim cum sa il facem sa colaboreze. Am incercat sa imi reduc prostia si am citit carti. Multe carti. Sa inteleg ce se intampla cu el. Dar eu nu eram medic, nu puteam pune un diagnostic, nu puteam indica un tratament. Am reusit, insa, altceva: sa comunic cu Peti la alt nivel. Si sa-i diminuez numarul de iesiri agresive. Era responsabil de disciplina, spre indignarea initiala a colegilor. Ai lui si ai mei. Se simtea important si isi facea treaba constiincios.

Intr-o zi l-am gasit in banca stand linistit, cu ochii pierduti in zare, strangandu-si prin rasucire fularul in jurul gatului. Era rosu la fata si calm.
– Peti, esti bine? Te-a suparat cineva?
– Doamna… (ochii ii erau departe, dincolo de ziduri) Intr-o zi o sa fac si eu ce a facut fratele meu. (fratele lui s-a spanzurat la 19 ani) Oricum, nimanui nu-i pasa.
– Noua ne pasa! Colegilor tai, colegilor mei. Normal ca ne pasa!
– Nu la asta ma refer. Nu intelegeti nimic!

A lasat fularul smuncindu-l de la gat dintr-o miscare, s-a ridicat aproape rasturnand banca si a iesit din clasa. A revenit dupa 10 minute, si-a cerut iertare si a stat linistit pana la sfarsitul orei. „Elev-problema. Elev-problema. Nu face bine colectivului, trebuie indepartat, strica nivelul clasei…” Ok. Si de parintii-problema cine se ocupa?

A plecat dupa clasa a VIII-a. L-am revazut cand avea vreo 17 ani. Cu aceeasi singuratate in privire si cu acelasi fular infasurat in jurul gatului.
– Ce mai faceti, doamna? Ioooi! De cand n-am mai vorbit romaneste!
M-a imbratisat in fuga, stangaci, si s-a indepartat aproape alergand, sarind ca un copil peste baltile de pe trotuar lasate de zapada ce se topea murdara.” – Vadvirág Violeta (sursa foto)