„În toamna lui 97 se împlinea un vis din adolescență, o dorință pe care n-am avut niciodată curajul să o rostesc cu voce tare: aceea de a trăi în Ardeal.
Văzusem orașul Târgu-Mureș pe la 17 ani și nu știu de ce sufletul mi-a rămas lipit de acele locuri cu care mă identificasem încă de la primul contact direct. Și acum îmi amintesc sarcasmul din vocea secretarei de la universitate în momentul în care mi-a dat Diploma de Licență: „Și? Te duci la titularizare? N-ai nicio șansă! Există profesori cu experiență care încă n-au trecut de examenul ăsta. Dar dacă vrei o titularizare ministerială directă, du-te în Harghita să le predai română ungurilor. Acolo nici dracul nu rezistă!” Tonul m-a făcut să-i spun un sec „multumesc”, să iau diploma și să plec.
Am luat examenul de titularizare și un post la un liceu din Botoșani. Dar nu-mi găseam locul. Pe la inceputul lui octombrie mă sună soțul, care terminase o școală militară: „M-au repartizat în Harghita. Ce facem? Stăm despărțiți până reușesc să iau un transfer în Moldova sau ceri tu transferul?” Nu m-am gândit de două ori: „Mâine cer tranferul.” Așa se face ca la 15 octombrie mă prezentam la noul loc de muncă.
Nu acomodarea cu colegii sau cu școala erau dificile, deși eram debutantă, deci zero experiență, zero profesor, ci schimbarea radicală la nivel social. Mă aflam într-un loc în care se vorbea o limbă pe care nu o înțelegeam (o să râdeți, dar după ceva vreme acolo ciudat și obositor ți se pare să înțelegi tot ce se vorbește lângă tine), altă civilizație, altă cultură, altă educație, alt tip de oameni, altă mentalitate. Îmi plăcea, îmi doream să ajung să fac parte din ea, dar mi se părea imposibil. Uneori zâmbeam privirilor pe care le întâlneam pe stradă și zâmbetul mi se întorcea. Atunci nu mă mai simțeam atât de singură. Niciodată, însă, nu mi s-a întâmplat să nu mi se răspundă în limba mea, indiferent de nivelul la care omul din fața mea stăpânea limba română.
Ei, colac peste pupăză, prima mea locuință in Odorhei a fost o cameră de cămin pe malul drept al Târnavei, în apropierea unei fabrici de mobila (de la al cărei rumegus ce plutea în aer mi se faceau toate rufele ce le puneam la uscat de culoare caramizie). O camera exact ca cele din caminele studențești, cu dușurile si wc-urile la capătul coridorului. Un coșmar în comparație cu confortul pe care îl aveam la Botoșani și pe care încercam să-l ignor stând acolo doar strictul necesar. Cum de foarte multe ori eram singură noaptea, ieșeam seara să mă plimb. Așa s-a întâmplat și la sfârșitul acelui prim octombrie. Era un frig teribil. Mergeam alene și mă întrebam dacă făcusem bine venind. Mi-au atras atenția oamenii frumos îmbrăcați care mergeau toți spre centru. La un moment-dat am ridicat privirea și ceea ce am văzut mi-a tăiat respirația: cimitirul, aflat pe un deal, în spatele celui mai mare liceu din oras, „Tamási Áron”, era luminat într-un mod ce îmi amintea de poveștile lui Andersen. Acolo mergeau oamenii.
Mi-am luat o ciocolată caldă de la o cofetărie ce era pe lângă Primărie și m-am așezat pe o bancă, cu gândurile duse departe, privind luminile calde din cimitir. Niciodată nu văzusem așa ceva. Un barbat s-a oprit să-mi ceara foc să-și aprindă țigara. Nu fumam, dar am profitat de ocazie să întreb ce se întâmplă. Și așa am aflat ca există o Zi a Morților, nu doar la maghiari, ci la toți ardelenii.
…..
Ziua tuturor sfinţilor şi Ziua morţilor sunt două sărbători care au înlocuit de fapt ritualuri celtice de dinaintea erei noastre.
În anul 835, papa Gregor IV a decretat ziua de 1 noiembrie ca sărbătoare religioasă închinată sufletelor martirilor credinţei în încercarea de a eradica complet serbările păgâne şi a-i încreştina pe bretoni, irlandezi, englezi şi alte popoare de origine celtă. Tradiţia laică a fost însă mai puternică, şi în cele din urmă, sărbătoarea a îmbinat atât elemente din vechile ritualuri, cât şi elemente creştine. Două secole mai târziu, în anul 1006, papa Johannes XVIII a decretat ziua de 2 noiembrie drept Ziua morţilor.
În Marea Britanie, Ziua tuturor sfinţilor s-a numit All Saints Day sau All Hallows Day, iar seara de dinaintea ei, All Hallows Evening. În timp, prin prescurtare, a devenit Hallows’ E’en şi apoi Halloween, aşa cum a fost preluată de americani.
În tradiţia creştin ortodoxă, sunt mai multe sărbători de pomenire a morţilor pe an. Şi ori de câte ori un credincios simte nevoia să-i pomenească pe cei dragi trecuţi la cele veşnice poate să facă asta. În zonele în care ortodocşii au trăit alături de catolici, reformaţi sau protestanţi, aşa cum se întâmplă în Ardeal, credincioşii s-au influenţat însă reciproc şi au ajuns să ţină obiceiurile împreună.
…….
In seara asta sufletul meu e langa cei plecați. Pe unii i-am iubit înainte, pe alții, paradoxal, după, prin cei rămași care le-au dus mai departe fărâma rămasă în ei. Sunt mulți și fiecare a luat la plecare o parte din cei pe care i-au iubit, la fel cum au lasat în fiecare ceva din ei. Dragoste. Atât rămâne. Dragostea e singurul sentiment care trece dincolo de moarte și rămâne intact. Noi ne ducem cu ei și ei rămân în noi. Și invers, la plecarea noastra inevitabilă.
Ziua Morților, e, de fapt, cea mai puternică sărbătoare a iubirii. A iubirii adevărate, cea care e singura certitudine ce ne ramâne în haosul prin care trecem și pe care îl numim viață. Cea care ne uneste definitiv, prin fire nevazute, pe care nici distanta, nici durerea, nici disparitia fizică sau absența nu le poate distruge. Dor nestins de voi, suflete dragi! Zbor lin în lumină!” – Vadvirág Violeta