„De curând, de foarte curând, m-am ales cu un nou deget – al douăzecişiunulea, al şaselea, primul/ultimul, încă nu ne cunoaștem reciproc ierarhia. Cert este că un mic obiect de artă, un deget de lut (vizibil ieșit din mâinile unui artist profesionist), a stat ascuns și așteptând în firida unei biserici fortificate, până când ceva – nu știu de unde venită inspirație – m-a îndemnat să scotocesc acolo, și să ne găsim.
Însemnul de pe spatele lui și o voce pereche au dus mirarea mai departe și iată ce am aflatdespre degetul calator:
Există încă alte degete „călătoare” risipite prin lume, puse cu intenție prin locurile unde artista călătorește, doar așa, pur și simplu, semne de iubire ale ei către lume. Un act artistic fără așteptarea unei recunoașteri sau a unei răsplătiri, doar dar cuminte, neștiut, neînțeles.
Ce întâmplare stranie, ce om straniu…
M-a pus pe gânduri degetul acesta, Almeu… Să fi știut cineva-ceva că, în taină, mă îndoiam uneori de rotunjimea unui gest de creație? … „Cui folosește?”, „Cine are nevoie de așa ceva?” – m-au încercat și pe mine, nopți și zile și nopți și zile…
Și iată, de nicăieri ivindu-se: folosește! Un alt gest, care nu mi-a fost destinat (sau, poate, totuși…) împlinește o nevoie, a mea. Am căpătat răspuns și talisman nou, chiar dacă punându-mi-se degetul pe o rană.
Reverență, Annakatrin…” – Anca Timis
