Tortura pe viata

„Mergeam in fiecare toamna, la inceputul lui septembrie, sa cumparam caiete, in Dorohoi. In apropierea autogarii, casele evreiesti, cu ziduri groase, lipite una de alta, cu usi verzi sau maro si cu magazine mici la parter: MERCERIE, TUTUNGERIE, GEAMGIU, CEASORNICARIE, CROITORIE, PALARIER…

Ne opream la tutungeria din colt. La Paul. Nimeni nu spunea ca merge la Tutungerie, toti spuneau „la Paul”, oamenii il cunosteau si il respectau pana si cu privirea. Intram si respiram aerul acela cu aroma de tutun amestecata cu cerneala proaspata si hartie noua. Totul ordonat, pana in cele mai mici detalii, iar in vitrina un motan negru gras care abia catadicsea sa deschida un ochi la zgomotul clopotelului de la usa.

O batrana garbovita, fara varsta, cu pielea ca pergamentul, si un barbat robust, chel, imbracat intotdeauna cu un pulover gri si afisand un zambet amabil. Scoteam lista facuta de acasa si batrana ordona pe tejghea caietele dupa marime: de dese, de biologie, de muzica, de matematica… Urmau creioanele, stilourile, cerneala, invelitori pentru carti… Toate astea fara nicio vorba. Tata se retragea cu Paul mai intr-o parte si dupa o strangere de mana afectuoasa incepeau sa susoteasca ceva numai de ei stiut. Uneori ducea acasa o punga de hartie din care scotea tigari de buna calitate, dar sunt sigura ca nu despre asta vorbeau.

De altfel, nu Paul prezenta interes pentru noi, ci mainile femeii. Cand se intindea sa ia ceva de sus, bratele i se dezgoleau pana aproape de coate. Pe mana stanga, pe interiorul antebratului, izvorau parca din venele albastrii niste numere inegale, urate. Mai vazusem tatuaje la niste barbati, ziceau ca le au din armata, dar la nimeni numere. L-am intrebat pe tata ce reprezinta, dar intotdeauna ne-a raspuns ca suntem prea mici ca sa intelegem.

Anii au trecut si ne-am mutat in oras. Intamplarea a facut sa locuim fata in fata cu Paul si cu mama lui. Ii vedeam in fiecare seara, unul langa altul, la fereastra, privind tacuti strada si oamenii. Aveam vreo 14-15 ani cand am aflat de Holocaust si de tot ce s-a intamplat . Atunci am facut legatura intre numarul tatuat pe bratul batranei, lagare, supravietuitori… Mi-a parut si inca imi pare rau ca niciodata nu am avut curaj sa ma apropii si sa intreb. Mi-a fost frica sa rascolesc asemenea dureri. Povestea lor era ca o legenda care circula in soapta, pentru a nu destepta lacrimi si suferinta. Paul era mic atunci cand fusesera deportati. Unii spuneau ca la Dachau, dar nimeni nu stia exact. Tatal si ceilalti din familie fusesera ucisi. Scapasera ca prin minune doar ei doi. Nu s-au separat niciodata, el nu s-a casatorit, nu mai aveau pe absolut nimeni. Se aveau doar unul pe celalalt intr-o lume care ii condamnase la tortura pe viata, purtand in suflete pierderea celor dragi intr-un mod atat de crud si atat de inainte de vreme…
Am stiut ca batrana s-a stins cand la fereastra a ramas doar Paul, singur, privind cu ochii goi strada si oamenii si durerea infinita din suflet….” – Vadvirág Violeta (ilustratie paul dienach)