112

112.. (fragment proză. nu-i nicio pb!!!)

112… îmi readun puterile şi, cu ultime sforţări, reuşesc să formez acest număr solicitând salvarea… simt cum viaţa mi se scurge… sunt singură… las uşa descuiată pentru a înlesni intrarea celor a căror salvare o aşteptam şi mă gândesc cum am ajuns aici. Cum am ajuns într-un moment în care simt că nu mai depinde nimic de mine, nicio acţiune, niciun verb, absolut nimic. Urma acum să mă las în mâinile Lui şi a celor ce îşi dedică viaţa pentru a fi şi în slujba unora ca mine… doctori, asistenţi, întreg personalul medical unde aveam să ajung. Mai reuşesc să o sun pe Emilia, fiinţă a cărei candoare, blândeţe şi devotament îmi rafinează dorinţa de a trăi, îmi oferă scopul acesteia… ce mi-am făcut? Simt o vină pe care o desluşesc mai întâi imperceptibilă, apoi pronunţată şi aş da timpul înapoi. Îmi dau lacrimile. Nu mi-e teamă. Plâng pentru nerecunoştinţa de care am dat dovadă, învingând un sistem fizic plăpând care nu revendica decât dreptul lui la recunoaştere… nici măcar nu se mai revolta demult… ar fi trebuit să-mi dau seama. De unde atâta ignoranţă? Preocupările-mi erau canalizate pe subiectul „evoluţie” şi, totuşi, ignoram cu desăvârşire un sistem de a cărei îngrijire depindea punerea în plan fizic, aducerea la îndeplinire, manifestarea acţiunilor prin care evoluam.

Ce paradox! Totul s-a-ntâmplat brusc, ce-i drept. Semnalul de alarmă mă prinsese deja frântă… fără putinţă, dar cu o ultimă voinţă. Aceea a lăsării în voia Lui Dumnezeu. Oricum nu mai am alternative. Dar măcar s-o fac cu toată încrederea. Sunt convinsă că o să ajung în mâinile cui trebuie să ajung ca să se întâmple ceea ce trebuie să se întâmple. Şi ce dacă ar trebui „să plec”? Nu, nu sunt pregătită. Parcă timpul s-a oprit în loc. Mă aflu într-un punct în care simt cum ego-ul meu, individualitatea mea se estompează. Ştiu cine sunt, dar văd cum mă pierd. Mă pierd într-o universalitate în virtutea căreia aş vrea să ştiu ce aş avea nevoie să fac ca să mă regăsesc, să devin iar eu. Un „eu” mai tenace, mai ferm, mai înţelept, mai bun. Dar aş mai putea oare? Nu e prea târziu? Nu, nu e prea târziu… cel puţin aşa sper. Mă simt liniştită şi aştept. Aud o sirenă a unei ambulanţe… La mine vine. Ajunsese şi Emilia. Câtă uşurare s-o văd ca un îngeraş veghind la căpătâiul meu!

– La urgenţe majore!, aud spunându-se. Intrăm. Văd o echipă întreagă de profesionişti. Nu aveam habar prin ce am să trec! Urmăresc cu privirea fiecare gest al fiecărei persoane, medic, asistent. Cu câtă siguranţă intervin! Mi se pun întrebări în timp ce suport, fără putinţă de împotrivire, toate operaţiunile curative, mai mult sau mai puţin dureroase. Şi-n aceste clipe simt că iubesc! Că ştiu ce e iubirea. O inimă, al cărei sânge pierdut, se încăpăţânează să mai dăruiască şi se arată încă avidă să primească… O iubire necondiţionată! O iubire de viaţă, în care fiecare om, fiecare fiinţă, tot ce e viu contează! Ce fericită sunt că am luciditatea momentului! Că pot decela între durere şi bucurie, acceptându-le deopotrivă, reuşind, cu toată zbaterea păstrării unei decenţe, să zâmbesc. Să am demnitatea suportării a ceea ce singură am ales.

– Beţi, doamnă? Se prăvale una dintre întrebările medicului din sala de urgenţe. Na, acum. Cum să-i răspund? Dacă faptul de a-mi face plăcere să beau un pahar de vin rosu, sec, cu prietenii la o masă, din când în când, înseamnă că beau…
– Beau, dl.doctor! Dar… fără să exagerez.
Citeam, pe chipul Emiliei şi al unora pe lângă care treceam spre „interne”, compasiunea. Simţeam aproape fizic cum îi treceau fiori, empatizând cu suferinţa mea şi încercam să-i încurajez prin acelaşi zâmbet, pe care nu ştiu cum mi-l percepeau dincolo de „cosmetizarea” ce mi-o aducea tubajul efectuat.
– Cum aţi ajuns doamnă în halul ăsta? Ştiţi că sunteţi pe moarte?, mi se adresă medicul de gardă.
– Ştiu, dl.doctor. Din ignoranţă, îi spun, afişând un zâmbet pe care l-am perceput a fi amar. „Cât e de dur”, gândesc, „dar are dreptate!”

Acest stil de abordare al medicului a avut darul să mă trezească. Dincolo de duritatea afişată, pe care o pun pe seama responsabilităţii şi a profesionalismului, de care şi dă dovadă, intuiesc o sensibilitate asumată, dar nearătată a acestui medic pe care am şansa să-l întâlnesc. Şi, dintr-o dată, simt, cu bucurie, o pace interioară: sunt pe mâini bune! Sunt salvată. Toată noaptea m-a vizitat. Din oră-n oră. Era frământat de presiunea deciziilor pe care le avea de luat şi în ceea ce mă priveşte. „Vreau s-o ţin în viaţă, e tânără!”, după cum aveam să aflu mai târziu că ar fi spus, solicitând unui coleg să renunţe la un săculeţ de sânge ce făcea parte din grupa mea şi de care acesta dispunea.

Mihaela luă locul Emiliei care trebuia să plece. Avea, la rândul ei, încercările deloc uşoare printre care, cu supleţea sufletului, era nevoită să facă slalom. Cât spirit de sacrificiu reîntâlnesc în aceste momente la prietenii mei! Doamne, dacă mai era nevoie să văd asta!!! Mihaela, cu un fizic plăpând ca şi mine, sacrificându-şi pe altarul prieteniei nu numai timpul, ci şi îndemânarea de a duce lucrurile până la capăt, nu voia să mă piardă. Cu o tandreţe copleşitoare:

– Maria, ce urechiuşe albe ai! Ca hârtia! Spunea, mângâindu-mă şi studiindu-mă, de parcă atunci mă afla prima oară.
Iar eu mă redescopeream prin ea. Prin ochii ei. Nu îndrăznesc să mă uit în oglindă. Vreau să rămân optimistă şi să lupt pentru viaţă. Însă, văd în ochii prietenilor mei cum încearcă, cu toată iubirea, să ascundă un adevăr nefavorabil mie şi mai văd cum vor să-mi reconstituie frumuseţea chipului din zile fericite. Ce frumos e omul când e fericit! Uf, retuşuri nereuşite! Imi dau seama. Dar mă bucur şi le mulţumesc în gând pentru delicateţea ce-i caracterizează şi pentru încurajările ce mi le transmit prin această atitudine. Iulia îmi afişase, puternică cum e, un zâmbet elocvent al stăpânirii şi depăşirii situaţiilor-limită, oferindu-mi o cană de apă pe care scria: „Baby, am nevoie de tine!” Diana, cu stilu-i caracteristic, ascuzându-şi slăbiciunea de a mă considera ca şi pierdută şi pentru a mă provoca, mă ironiză: „Ce faci, fată? Ai vrut să vezi câţi prieteni ai?” Geta! Femeie „geto-dacă” (cum râdeam noi!), luptătoare, renunţând la o noapte din şirul lung al necesităţilor ei pentru a mi-o oferi mie, înlocuind-o pe mama, dedicându-se unor acţiuni de intervenţie rapidă, de infirmerie. Răzvan şi Anamaria aducând odată cu un crin superb şi aroma tinereţii şi frumuseţii lor din care e imposibil să nu savurezi, determinându-te să te ridici să vezi deasupra suferinţei. Andrei bun, un nesfârşit izvor de forţă şi un munte de optimism: „Hei, Maria, venim 6 persoane la tine să donăm sânge, rinichi, veselie şi orice altceva mai e nevoie!”. Frumoase mesaje. Ce norocoasă sunt că-i am! Şi cât de mulţi şi faini sunt! N-aş putea să nu menţionez de Iuliana, Maria, Vicenţiu, Daniel, Beatris, Raluca, Isabela, Dan, Daniela, Valentin, Lidia, Cătălin, Beatris, Oana cu prietenii ei, Nicuşor, Ana, Camelia, Mihaela, Alexandru, toţi alături cu un cuvânt…

Dacă un cuvânt are importanţa unei bucurii vindecătoare, cu posibile consecinţe ale unor transformări, formări, căci el poate constitui prin energia-i creatoare un rezultat în funcţie de conţinutul său, cum dar atunci nu ar avea o acţiune importanţă? Cum n-ar putea ea să instituie un rezultat? Pentru că energia acesteia, prin ea însăşi, a fost pusă în mişcare, în aplicare. Mai ales când aceasta, nu se rezumă, ci se dispersează în cele mai diverse, simple, forme. Văd şi, mai grav, simt cum sunt total dependentă în aceste clipe de cei din jur. Nici apă nu pot avea fără ei. Buzele îmi sunt umezite cu apă proaspătă din mâinile lor. Binecuvântate fie! Ce act minunat! Iar pungile de plasmă şi sânge le încălzesc cu trupurile lor. Nu am să uit niciodată asta! Cum n-am să-i uit pe cei care, în mărinimia lor, fraţi, părinţi, prieteni şi chiar necunoscuţi mie, au venit să-mi doneze din sângele lor. Şi mai ales pe medici şi pe cei al căror sânge-l port… Mi-s dragi!

Mă simt ciudat… prin vene-mi circulă şi informaţia unor celule străine mie… pe care le simt totuşi apropiate… normal, m-au readus la viaţă. Au devenit ale mele. Mă caut. Mă regăsesc într-o individualitate în diversitate… dar mă regăsesc! O individualitate ce prinde contur. Un eu pe care-l sper revigorat prin profunzimea unor virtuţi alipite pe astă cale, în astă „călătorie”. Şi ale mele şi ale altora. Îmi închipui că le-am preluat. Ce frumos! Nu cer prea mult? Nu. Să fie ca o consecinţă a ispăşirii unei pedepse pentru alterarea-mi proprie care mi-a mai dat o şansă, ca obligaţie, iar nu ca drept, de a-mi reconsidera sistemul de valori! Sunt responsabilă acum şi pentru cei care m-au salvat. Pentru sufletul lor bun, pentru munca lor asiduă. Le mulţumesc, având conştienţa valorii vieţii, a fluxului acesteia, în alt mod. Îi iubesc! Mă iubesc… Iubesc! Sunt alta şi totuşi… Eu. Trăiesc. – Maria Ranga (foto mediafax.ro)