„Casa bunicii mele era intr-o vale. De la strada principala, deschideai o portita de lemn ascunsa intre niste tufe de liliac, de la care pornea o carare pana la alta portita. In stanga gradina ei, cu straturile de zarzavat, liliac, gladiole si zarzari, in dreapta un lan de floarea-soarelui al unui vecin. Ambele despartite de carare prin niste garduri negre, cu ostretele inclinate. Nici nu vedeai casa mica si scunda din verdeata vara si din troiene iarna. O casa construita de bunicul inainte sa moara, prin anii ´70. Cu doua odai si o tinda care tinea loc iarna si de bucatarie. Si cu un pod in care se tineau graul si porumbul. Tinda avea o usa care dadea in gradina. Pe acolo intra si lumina, fiindca electricitate nu a avut niciodata. Si nici nu a vrut atunci cand copiii au insistat.
Odaia din dreapta, cu ferestre mici si joase care dadeau spre curtea in care se afla poiata gainilor si cotetul cainilor, era dominata de o soba enorma cu un cuptor pe care ne bateam sa dormim. Doua divane acoperite de laicere tesute in casa, cu perne mari si albe. Pe soba se odihnea unul dintre cele mai fascinante obiecte pe care le-am vazut vreodata: fierul de calcat cu carbuni. Si lampa cu gaz cu oglinda.
Odaia din stanga era mai mare. Era cea in care se primea preotul de Craciun si Boboteaza. Un fel de camera de oaspeti transformata in altar. Pe pereti se odihneau, printre icoane, fotografiile celor 7 copii si fotografia marita si inramata a bunicului. Nu l-am cunoscut, aveam doi ani cand a murit, dar priveam cu frica poza. Stiam ca o batuse pe bunica aproape zilnic in toti cei peste 30 de ani de casnicie. Si uneori si pe copii.
Pe divanul din stanga era un morman bine ordonat de tesaturi facute de bunica in zilele lungi de iarna cand nu mai mergea la camp ca in timpul verii. Scoarte, laicere, cuverturi, presuri de cordele, oghiale, cearsafuri, perne… „De dat de pomana”, spunea ea. Pregatite pentru moarte, de dinainte. La fel ca si costumul cu care urma sa fie imbracata, ca si pantofii cu care sa o incalte. Mai erau si prosoape, multe. Unele lucrate in casa, altele cumparate: pentru popa, pentru vecini, pentru copii, pentru gropar, pentru… pentru… Toate astea i le spunea mamei de fiecare data cand mergeam la ea. Ani in sir, pentru a se asigura ca totul va fi exact asa cum vrea ea si ca se va respecta intocmai vointa ei.
Ma ingrozea pe vremea aceea gandul mortii. Ideea de disparitie. Dar mai ales ideea de dor care nu va putea niciodata sa fie impacat prin imbratisarea fiintei care pleaca definitiv. Si intotdeauna ii spuneam toti sa taca. Sa nu mai vorbeasca despre asta ca mai este mult timp pana atunci. Ea ramanea la fel de calma si cu acelasi zambet cald si ne raspundea ca „numa´dumnedzau stii, dragu´mamaii…”
Au trecut anii. S-a imputinat la trup si la putere. An dupa an, iarna dupa iarna, cu drumurile inchise din cauza ninsorilor, am vazut-o pe mama ingrijorata din cauza bolii si singuratatii fiintei care ii daduse viata. Nu voia sa plece din casa ei, de langa animalele pe care le iubea si cu care vorbea. Singura-cuc. Sau poate cu dumnezeul ei in care credea si caruia i se ruga fara sa o fi invatat vreodata cineva cum.
Se spune ca oamenii credinciosi isi stiu vedea apropierea mortii. Dupa o iarna petrecuta in casa noastra fiindca mama nu a mai vrut sub nicio forma sa o lase singura (oare simtea si ea ceva? sau stia?) s-a stins in liniste intr-o noapte inghetata si alba de februarie. In dimineata acelei zile, le-a chemat pe mama si pe sora ei si le-a spus ca ea nu apuca ziua urmatoare. Si iar a dat indicatiile referitoare la inmormantare. Era calma, lucida, calda, cum a fost toata viata. Apoi, cand a venit clipa, a trimis-o pe mama sa-l cheme pe tata din cealalta camera ca vrea sa-i spuna ceva. Pana s-a intors murise. Nu voia ca mama sa vada asta. Sau… cine stie?!
Da, sunt momente in care dorul ala de care imi era atat de frica atunci cand eram copil mi se cuibareste in suflet… Si azi e una dintre zilele acelea.” – Vadvirág Violeta