„Aveam 26 de ani cred. Incepusem sa slabesc si sa ma trezesc regulat, o data pe saptamana, cu sange in gura. Mult. Facusem analizele obligatorii cu vreo 3 luni inainte, tbc negativ, contaminare imposibila. Fata de doctor. Gandul zboara exact la extrem. M-am dus la medic abia cand mi s-a intamplat a patra oara. La scoala, ziua. A trebuit sa ies de la ora. Si m-am oprit doar in cabinetul medicului de familie. Care s-a uitat la mine crucis. Si m-a trimis de urgenta la ftiziologie. Ca de obicei in momente din astea, singura. Ex era in sesiune la 300 de km. Pe cine naiba sa sperii? Pe nimeni. Tii acolo in tine si iti spui ca na, asta a fost, macar sa fie scurt ce urmeaza. Sau sa-l faci tu scurt. Analize, suspiciuni, probe. 2 saptamani in care aproape jumatate din par mi-a albit (este vopsea, nu-i bai). Nimanui niciun cuvant. Scenarii. Teatru, mult teatru. Fiindca trebuie sa continui sa fii tu pentru ceilalti. Te intrebi de ce. De ce tu. De ce atat de repede. Te gandesti la toate cate le mai aveai de facut si nu le-ai facut. Dar cel mai mult te gandesti la cuvintele pe care ai fi vrut sa le spui, la dragostea pe care ai fi vrut sa o dai… si nu mai ai timp. La oamenii pe care ai fi vrut sa-i imbratisezi si sa-i privesti in ochi sau sa-i tii de mana. La locurile pe care ai fi vrut sa le vezi sau la dorinte pe care le-ai avut dintotdeauna si pw care le-ai reprimat punand intotdeauna altceva pe primul plan. Incerci sa recuperezi, apoi iti dai seama ca faci si mai mult rau pentru ca vei insemna, poate, mai mult pentru ceilalti si durerea va fi mai mare. Si iar te inchizi in tine. Iti pui masca cea mai buna si iesi in lume.
Rezultatul a fost unul ilar: pneumonie netratata la timp cu fragilitatea capilarelor etc etc. Un tratament de o saptamana si atat. Insa cand stai fata in fata cu Moartea ajungi sa descoperi cu adevarat ce esti si de ce esti in stare.” – Vadvirág Violeta
