„Chipuri pe rol
……………………………………
Prilej. De nuanţe. Ilinca se simţi învăluită de sarcasmul timpului în care, ca un călător veritabil, se întoarce. Îl coborî, ca de fiecare dată, cu aceeaşi bucurie ingenuă. E panta pe care alunecă, voliţional, din când în când, cu dorul întins spre reflexia copilăriei ce-i întoarce privirea, de-acum încercată. O revede. Acum. Nealterată. Fără ruinele avântului propriu abordării infantile în care alege să fie într-o prinsoare, cu viaţa, din care nu ştie cum iese. Viaţă ale cărei reguli nescrise îi transpar pe chipul ce îi este dat a-l lumina, în timp, şi o determină să-şi asume rolul, pentru ea esenţial, de femeie. Aşa cum visa de când era mititică.
Şi-ar asuma bucuroasă acest rol, fără teama că regulile nescrise ale vieţii i-ar putea imprima un stil specific căderii, din neascultare ori, dimpotrivă, specific înălţării, din îndrăzneală. Îndrăzneală ca virtute, ce ar putea fi ascunsă de modul de abordare. Manifestarea, care poate fi subtilă, nu şterge de conţinut virtutea, dar nici nu o accentuează, ia diverse forme, de cele mai multe ori greu perceptibile receptorilor anume destinatari. Asta ar putea avea semnificaţia lipsei acestei virtuţi? Subtilitatea, gândi Ilinca, n-o fi oare una dintre manifestările sensibilităţii feminine de recunoaştere şi acceptare a forţei acţiunii masculine?
– Sunt multe uşi ce trebuie deschise pentru a ajunge să dezvălui chipul fără măşti, poate momente de cumpănă care încearcă să deruteze călătorul, să îl facă să se piardă de scopul principal, care în sine e şi el ascuns. Conţinutul nu este nici accentuat, nici şters, percepţiile sunt alterate de oglinzile care îţi dezvăluie imagini mai distorsionate sau nu, iar poate dincolo stă virtutea…sau antiteza ei, îi spusese Vlad.
Replica lui o trimite pe mai multe căi înspre a-şi stiliza chipul ei de femeie. Una ar fi cea care, în contextul invocat de ea, ar trebui să perceapă şi să manifeste îndrăzneala, în raport cu celălalt, atât cât să-i dezvăluie chipul, fără imixtiuni, uşile fiind doar ale ei. Subtilitatea deschiderii privindu-o deci pe ea. În virtutea acesteia îi este oferită posibilitatea de a se manifesta în felul ei propriu pe care celălalt ar putea să nu-l vadă. Uşiţa pe care ea o deschide devine o mică dezvăluire ce a trecut un prag aproape imperceptibil de invitaţie la cunoaştere.
– Hmm, Vlad are dreptate, îşi zise Ilinca. Amăgitoare măşti ne punem singuri pe chipul fără cusur. Primit în dar. În temeiul cărui drept ne arătăm a fi altfel decât cum suntem de fapt? Poate în cel al unei necunoaşteri cauzate fie de ignoranţă, fie de frici inutile atrase de mirajul unor imagini convenabile nouă, de cuceriri. Competiţie aridă de măşti.. al cărei fundament nu poate fi altul decât un scop banal, care poate fi lesne aflat, conduce la riscul contopirii chipului cu masca pusă. „Ce urmăreşte să obţină prin această mască?” este întrebarea al cărei răspuns edificator ne arată contopirea ca fiind, fără niciun control, jalnică sau falnică, după cum dorinţele sunt, mai mult sau mai puţin, revelate în căutarea semnificaţiei adevăratului chip.
Chipului unei femei, în relaţie cu cel al unui bărbat, i-ar trebui încercată complementaritatea iscusinţei de a descoperi şi însuşiri comune, ce-i face să devină unul, desăvârşiţi într-o fiinţă. Şi totuşi două chipuri, cu roluri separate a căror angajare înlătură orice competiţie care ar deveni, în acest caz, lipsită de sens.
Pentru a deschide alte uşi, ce nu-i aparţin, care pentru ea par inaccesibile, Ilinca, dorind să-şi asume rolul misterios al femeii, în chip desăvârşit, încearcă a se lăsa condusă în „traiectul” minţii sale ce ar trebui să coboare în inima sa. Dar nu reuşeşte, lăsând deciziile la cheremul unei structuri firave. Bătălie inechitabilă din care, culmea, de cele mai multe ori invinge mintea, ne/şlefuită, acea structură ce apasă pe umerii unei femei ce de fapt ar trebui să-şi exprime misterul său în esenţă, cu „inima” care, fără nici un indiciu, ar pune-o în faţa unui fapt implinit, pentru care a şi venit, să iubească.. umeri mici, dar grei, purtând dulcea povară a tentaţiei fără de care menirea ei n-ar mai crea nici un mister.
Frumos chip. Înălţător… rol.
………………………………………………” – Maria Ranga