Cala, cale

Ştiam exact ce voiam să iau. Îmi încolţise gândul de când mi-a spus Elena că Luca va veni să ţină cursul în Braşov. Intru în florărie, pun bănuţii pe tejghea şi iau un fir de cală albă. Oh, da! Ce floare s-ar potrivi mai bine unui bărbat? E perfectă, în neastâmpărul ei între delicateţe şi putere. Între fragilitate şi rezistenţă. Iar Luca va înţelege. Tulpina-i riguroasă poartă în vârf un spadice cilindric şi o spată albă. Cu discreţie. Ce cuvânt ar putea suplini emoţia unei mărturii date de o floare? Unică, prin eleganţa ei, i se potriveşte lui. Până astăzi, îl mai văzusem pe Luca o singură dată. Nu ştiam nimic despre el, în afara faptului că toate fetele îl plăceau. Aveau motivele lor. Mie îmi plăcea felul în care se strecura, cu lejeritate, printre oameni. Avea supleţea unui om bun. Frumos bărbat. Era înalt, cam 1,85m, brunet, cu părul uşor lăsat pe umeri într-o dezordine studiată; avea ochi negri, afişând un zâmbet fermecător. Iar eu aveam speranţe.
Am ajuns acasă şi am continuat să ţin cala în mâini, ca pe un copil. Îi ţineam tulpina cu degetele mânii drepte, iar spata i-o cuprindeam în palma mâinii stângi, ca pe un căpuşor, ducându-o la buze. Am sărutat-o uşor. Cu tremurul dat de fiorul unei aşteptări. Intuiam deja că avea să devină ca un ritual, pentru câteva zile, până când aveam să i-o ofer lui Luca în ultima zi, a plecării sale. Iubeam cala.
– Mâine e ultima zi de curs, îmi şopti Elena. Am strâns cu toţii bani să-i luăm flori şi un suvenir în dar, participi, Ilinca, şi tu?
– Desigur.
A doua zi, am luat cala cu mine, ţinându-i spata în căuşul format din palmele pe care mi le simţeam fierbinţi şi, cu inima sărind din piept, am plecat la ore. Ajungând cu un sfert de oră mai repede, ca mulţi alţii, am putut observa că aveau braţele pline de flori, care mai de care, buchete de trandafiri sângerii, albi sau galbeni, lalele negre, gerbera sau crini imperiali. Mă uitam la cala mea. O tijă stingheră a cărei petală albă învăluia un spic pe care acum mi-l închipuiam ca un dispozitiv de transmitere a undelor în spaţiu. Fără frunze, aparent tăcută, îmi releva prospeţimea primei zile, de parcă atunci aş fi luat-o, în drum spre curs. Şi, deodată, îl văd venind. Un Luca flexibil, cu acelaşi zâmbet larg, salutând şi primind florile cu care colegii îl întâmpinau. Nu puteam să-mi imaginez cum va fi acest moment atât de aşteptat. Era împresurat de oameni, fiecare revendicându-şi un loc printr-o nelămurire inventată, doar-doar îl mai petrec puţin înspre sală. Temându-mă că nu-l mai pot ajunge, mi-am făcut loc prin mulţime şi l-am prins când urca pe scări. Eu şi cala mea.
– Ăă, ştiţi…ă, eu… mulţumesc, bâigui eu ceva întinzându-i cala. Simţisem cum mi se tăiase respiraţia, genunchii mă lăsau taman atunci şi nu mai eram în stare să urc măcar o treaptă…
– Şi eu vă mulţumesc, îmi aruncă împreună cu un zâmbet larg şi îngăduitor şi, luând cala din mers, urcă în grabă scările. Cum nu puteam să mai fac un pas, oamenii şi-au continuat împresurarea, distanţându-mi-l tot mai mult. A luat cala într-o doară … Apucasem să mai văd cum a aruncat-o peste celălalte flori, înclinând capul, cu mulţumiri, spre alţi oameni, spre alte flori..
– „Şi eu nu pot sta până la sfârşitul cursului”, gândesc. Privirea mea o căută pe Elena. Locurile din clasă se ocupaseră. Ea nu venise. Când se făcuse ora şi trebuia să plec, am înclinat uşor capul pentru a saluta şi am ieşit discret din sală.
Seara, când am ajuns acasă, am sunat-o pe Elena:
– N-ai venit astăzi la curs.
– Ba am fost, Ilinca, dar, din păcate, tu plecasei deja.
– Ai stat până la sfârşit?
– Da, desigur, a fost frumos. Luca a primit darul nostru şi avea un munte de flori, îmi spuse râzând.
– Ce ştii? A luat cala?
– A ta era cala aceea??
– ……
– Păi, hai să-ţi spun: Ne-am luat la revedere, ne-am urat toate cele bune şi am plecat. Când să cobor scările mi-am dat seama că mi-am uitat o mapă în sală şi m-am întors. Uşa era întredeschisă. L-am văzut pe Luca în acel moment, în care se ştia singur, cum îşi strânsese toate lucrurile şi, privind florile ce erau pe catedră, dintre toate, a luat cala de tulpină cu mâna dreaptă, iar în palma mâinii stângi ţinea floarea pe care, ca pe un căpuşor, a dus-o la buze. Şi a sărutat-o uşor.
………………………………………………………….
de Maria Ranga

Comentati?