„Niciodata nu am avut curajul sa ma adresez direct unui artist vorbindu-i despre arta. Am fost invatata ca e sacra si ca cei ce-i sunt supusi si o slujesc sunt zei. Nu sunt. Sunt doar oameni alesi care fac din asta insusi sensul vietii. Un sens pe care incearca sa ni-l insufle prin frumos in stare pura.
Intr-o lume in care non-valorile sunt promovate la rang de modele, in care dezumanizarea a atins cote inspaimantatoare, in care uitam, in goana asta nebuna, pana si spre ce ne indreptam, hai sa ne oprim un moment in fata unei marturisiri si a unei incercari de apropiere de muzica: cea care poate inalta spiritul pana colo unde nici macar gandul nu poate ajunge in mod voluntar.
Nu va rog, de obicei, nimic. Acum va rog sa dati mai departe. Oamenii de acest fel au nevoie de noi, de sustinerea noastra. Altfel, ne vom scufunda in intuneric.” – Vadvirág Violeta
„Cât de frecvent am auzit acest text: „Îmi place muzica clasică, dar n-o înțeleg.” În primul rând, ceea ce e foarte dur, vă asigur că mulți care trăiesc din această muzică n-o înțeleg. În al doilea rând: nu există muzică bună și muzică proastă. Muzica e așa: îmi place, ori nu-mi place. (Mona Lisa mie personal nu-mi place! Am văzut-o „pe viu”. Nici măcar așa.)
De intri într-o sală de concert, nu trebuie să faci altceva decât să te relaxezi și să lași muzica să-ți intre-n suflet. Să nu vrei neapărat s-o înțelegi. Nu. Lasă-te pradă urechii! Sunt sigur că te va duce cu gândul undeva. Nici nu simți și te transformă pe moment.
Da, dar ca tu, ascultător, să ai un mic catharsis mai e nevoie de noi, muzicienii. Și aici avem o mare problemă. Tu, ca instrumentist, îți însușești tehnica cu care poți interpreta orice. Asta la școală, la liceu. Apoi, faci câțiva ani de academie, mai nou şi un masterat. Șase ani înveți să redai muzica, după ce opt, sau doisprezece, ai învățat tehnica de a cânta. Și acum să facem un mic salt. Muzica e scrisă de niște compozitori. Cum, de ce au scris taman așa muzică… un mister. Sunt care au fost obsedați de o melodie pe care au dezvoltat-o, alții au descris propriile sentimente, mai sunt și unii care au scris după un „șablon” sau au ieșit în natură să se inspire. Avem, deci, un compozitor care a scris ceva, fiecare cu altă motivație.
Vii tu, ca instrumentist, să faci ca aceste sentimente ale compozitorului să fie percepute de auditoriu. De ești orchestrant, mai ai și un dirijor în față. Ei, în acel moment se complică lucrurile. Ai compozitorul, care scrie ca la o piesă de teatru, sigur ați citit!, niște indicații: vine din spate, răcnind, cu voce slabă, agitat, duios,etc. Toate astea tu, ca instrumentist, le ai în față, în știmă. Ai dirijorul, care știe tot ce vrea să exprime compozitorul (!?) și îți cere niște lucruri. Și ești tu. Tu, care, după prima repetiție, îți faci o părere a ta proprie despre ce vrea să transmită compozitorul. Și aici urmează divergențele. Când, de fapt, descrie un peisaj, o pasăre care cântă, e un lucru, când e-ndrăgostit e cu totul altceva, când jelește pe cineva… Nu e greu să le deosebești.
Atunci vine viața ta în discuție. Ce simți când auzi o pasăre care-ți cântă la geam, sau când vezi o floare minunată în pădurea uscată și-ntunecoasă, ești îndrăgostit, ai fost înșelat, ți-a murit cineva apropiat?…. Sau ce simți când ești vesel, când vrei să-ți bați joc de cineva, când ai senzația că mori de râs? Dacă ai trecut prin toate astea, îți va fi ușor să redai ceea ce a vrut să transmită compozitorul. Cu cât treci prin mai multe sentiment, cu atât ai mai multe șanse să poți reda aceste trăiri. Iar publicul, chiar de nu înțelege muzica clasică, va simți ce simți tu. Inevitabil. Bine, nu va spune ce-a simțit, dar va spune: „foarte frumos!”. Din păcate, instrumentiștii aceștia sunt rarități. Cântă note, iar de cântă aproape toate notele sunt fericiți. Că n-au reușit să facă pe cineva vesel, trist, entuziasmat, nu contează.
Înainte de ’89 am cântat, cel puțin noi, suflătorii, pe niște instrumente mizerabile. (Eu am început pe unul chinezesc!) Dar suna cu mult mai sensibil orchestra, când a trebuit să te chinuieşti pentru fiecare notă în parte. Să faci un piano era chinul de pe lume, să cânți forte fără să denaturezi sunetul, la fel. Acum, cu instrumente mult mai performante rezultatul e mult mai slab. Nu tu o nuanță, nu tu o frază, nu tu o diferență între tare și slab….
Să încercăm să trăim, să nu ne fie frică de sentimente în viața de toate zilele, să râdem, să plângem, să ne bucurăm, să fim triști, să știm ce-i aia durere… Ne va ajuta să ademenim mai mult public în sala de concerte. Vor râde și plânge cu noi, fără să înțeleagă muzica clasică. Dar vor reveni fiindcă îi va atrage acel „ceva”, ceva ce nu știau că poate să li se întâmple. Vă rog să mă scuzați pentru patetism. Știu, e un text lung și greu. A fost musai să-l scriu. Poate fi și un testament.” – Testament de muzician de Erdős János de pe Povesti cu cantec