Aş vrea să vadă lumea

„Cioc-cioc. Românica, deschide graniţele, ieftineşte benzina, măreşte salariile şi dă minte participanţilor la trafic, că noi suntem, ne-am întors. Nici noi nu credem încă, dar se pare că joaca s-a terminat. Vara-i pe ducă, vacanţa, iată, dusă şi ea. Bine te-am gasit!

26.000 de kilometri, 41 de tări, patru luni. Astea sunt o parte din cifre. Mai multe statistici o să postăm în curand. Avem şi ce, pentru că Oana a umplut un caiet întreg de calcule.

Fără să am pretenţia că zic ceva memorabil mai jos, aş vrea totuşi să las aici niste lucruri, de final. Vreau să răspund la o întrebare care ne-a fost pusă şi de care probabil ne vom mai lovi de-acum încolo. De ce? Nu pentru că putem, ci pentru că, oricât de ciudat ar parea, aşa e normal. Sau, mai usor de digerat, pentru ca aşa ar fi normal. Sau la naiba, aşa mi se pare mie normal, poftim.

Spuneam cândva că România are o problemă ca naţie, când vine vorba de călătorit, deşi poate nu chiar „problemă” e cuvântul. Am crescut sub un regim în care am fost învăţaţi că din ţară nu prea se iese, şi ne-am însuşit învăţătura asta al naibii de bine. Atât de bine încât o pasăm cu brio copiilor noştri fără ca nici măcar să ne dăm seama. Am început sa mai scoatem nasul acum, mai un ski in Austria, mai o plajă la greci, dar eu nu la călătoritul de genul asta mă refer, pentru că, fie-mi iertat, ăla e concediu, nu călătoreală. Mă refer la genul de experienţă pe care nu ţi-o oferă nicio agenţie de turism din lumea asta. Vorbesc de mirosul şi gustul mâncarii gătită la cort, de nopţile sub stele, de omul căruia-i baţi în poartă să-l întrebi dacă te poate găzdui în livada lui, de peisajul zilnic diferit. Aş vrea ca Vladimir să vrea să vadă lumea. Aş vrea s-o vadă aşa, în felul ăsta, aşa cum e ea, nu cum i-o aşterne în faţă vreun ghid turistic. Aş vrea sa fie curios. Nu ştiu, nu ştie nimeni dacă el va creşte aşa cum aş vrea eu. Nu ştiu cât şi ce işi va mai aminti, peste 14 ani, din vacanţa asta. Dar vreau să ştiu ca am plantat cărămida asta zdravănă la temelia lui. Este singura dorinţă ascunsă a parinţilor, cu care am plecat să cucerim Europa. Mă găseam mereu, prin campinguri, uitându-mă cum Vladimir se joacă atât de frumos cu pitici din alte ţări. Sunt fascinat şi mereu voi fi de cât de bine se pot înţelege ăştia micii fără să împărtăşească aceeaşi limbă. Cum pot ei sa se joace ore în şir, să dialogheze şi să fie fericiţi, şi eu să nu fiu în stare să obţin indicaţii de la un om lângă care am oprit să întreb pe unde s-o iau. Astea sunt momentele, unele din ele, în care ziceam că „da, facem bine ce facem”, că acea caramidă despre care vorbeam e acolo, gata să susţină fundaţia pentru un om… bun. În rest, toată povestea rămâne la statutul de „Vacanţa de vara a lui Vladimir”, nimic mai mult. Celor care aşteaptă vreo carte în viitorul apropiat, cu mulţumiri şi mult drag, vă spunem: n-o aşteptaţi. Este, repet, doar o vacanţă în familie, a noastra, împărtăşită cât de mult am putut, cu bucuriile, trăirile şi selfie-urile ei. Singura parte proastă, dacă există una după vacanţa noastră, e că, şi să ne credeţi, am văzut prea puţin. A fost atât de mult în atât de puţin timp, încât ar fi o mare prostie să zicem că am văzut Europa. Vreau sa mulţumesc din toate sufletele noastre oamenilor care ne-au primit în casele lor, ca şi când ar fi fost ale noastre, prietenilor noştri vechi şi noi. Ne gandim mult la fiecare din voi. Mult.

Unul din lucrurile care au contribuit la luarea deciziei de a ne lua o vacanţă prelungită a fost o întrebare al cărei răspuns îl caut din 2009, de când m-am întors de pe tărâmuri mongole. Am avut atunci trei întrebări care mi-au fost puse, în nenumărate rânduri, de către oameni care visau şi ei să facă marea scofală înfăptuită de mine. Prima era „Dar bani, bani de unde?”. Răspunsul era simplu. Nu „muncă”, aşa cum probabil ar fi fost normal, ci „împrumut la bancă, pentru nevoi personale”. Împrumut făcut de mama, pentru că nu eram angajat, deci scuza cu „n-am carte de muncă” nu ţine. A doua întrebare era „Ok, dar timp, timp de unde?”. Răspunsul aici era şi mai simplu. „M-au dat afară de la servici”. Deci aveam tot timpul din lume. Şi-acum sincer, ce te ţine să te dai afară de la servici? Apoi venea a treia întrebare, care mă dezarma. De fapt, asta nici măcar întrebare nu mai era, ci mai degrabă, aşa, o concluzie, un suprem băţ în roata libertătii, o pedală de frână în calea împlinirii de sine apăsată la fund. Era aşa „Da, am înteles, numai că eu am un copil”. Şi linişte. N-aveam copil, deci puteam să fac oricâte împrumuturi la bancă vroiam şi să semnez zeci de demisii pe zi. Eram un norocos. Şi asta, recunosc, m-a ros puţin. Adică dacă eu îmi doresc un copil, o familie, asta a fost? Gata? S-a terminat? O să mor îngropat în all-inclusive, trei săptămâni pe an, până la majorat? Şi ce să vezi, că tu, cel de mă întrebai, te înşeli. Acum ştiu, şi-ţi zic atât: să-ţi faci din propriul copil scuza impotenţei e greşit. E urât, e anormal şi nesănătos. Dacă citeşti asta, ai acum, cu întârziere, răspunsul meu. Probabil nu e ce te aşteptai, dar harta pe care am desenat-o în ultimele patru luni cu Oana şi Vladimir nu mă lasă să-ţi dau alt răspuns, oricât de mult aş încerca să te menajez. Aşa că să ne crezi, se poate.

Mi-ar plăcea mult, am mai spus, ca motocicletele să facă parte din viaţa lui Vladimir. Mi-ar plăcea ca, asemeni mie, să zică despre ele că sunt cel mai frumos lucru care i s-a întâmplat. Mi-ar plăcea să se bucure de ele mai devreme decât am făcut-o eu. Mi-ar plăcea să aibă, deasemenea, şi capul pe umeri când va avea fundul în şa. Nu cred în accidente cu motocicleta, dar cred în accidente. E o vorbă care îmi place, care spune că atunci când pleci pentru prima dată pe două roţi ai un sac plin de noroc si unul gol de experienţă. Iar ideea e să-l umpli pe cel de experienţă înainte să-l goleşti pe cel cu noroc. Partea proastă e că cel cu experienţă nu se poate umple. Norocul, din nou veste proastă, nu şi-l face omul cu mâna lui, şi este, în cazul de faţă, singurul ingredient la care se reduce succesul unei călătorii. Aşa cred eu. Şi de-asta, şi nu numai de-asta, am încredere în norocul lui Vladimir.

Vladimir, aproape de fiecare dată când cineva mă întreabă câte ceva, în altă limbă, şi-i răspund, opriţi fiind prin te-miri-ce loc, ascultă curios şi mă întreabă „Ce-a zis, tati? Ce-a zis?”. Îi spun mai în şoaptă, în secret cumva, că oamenii au auzit că cel mai mare motociclist din lume se plimbă prin Europa şi m-au întrebat dacă nu l-am văzut. Apoi continui cu „Le-am zis că nu l-am văzut, nu le-am spus că tu eşti, de fapt”. Vladimir îşi ridică un colţ al gurii, într-un zâmbet complice într-acest mare secret, zice un aprobator „aha” şi-şi vede de-ale lui. Zâmbesc şi eu, de fiecare dată, nu pentru că e amuzant, ci pentru că niciodată nu mi-am minţit copilul. Nici măcar acum. La urma urmei, mai ştii tu vreun motociclist care după trei luni de motociclit prin Europa sună la grădiniţă să spună că mai întârzie o luna?” – fotografii si poveste: Mihai Barbu (cu Vladimir Alexandru Barbu si Oana Leulescu)

motoeurope2

motoeurope3

motoeurope1

Comentati?