Amorteli si strigate

„Acum câteva zile, mă bălăceam alene în Mediterana. Pluteam uşor, pe o apă cristal, traversată până în străfundul ei de razele soarelui. Peşti mici şi argintii mi se adunau în jurul picioarelor, stropi săraţi îmi atingeau din când în când buzele. În spatele meu, plaja – cu muzica bună, şezlonguri comode şi un freddo cappucinno metrio, cum îmi place, aşteptându-mă cuminte la umbră. În faţă mi se arăta Muntele Athos, semeţ, seren şi inconfundabil în lumina după-amiezii, cu omniprezentul norişor agăţat de vârf. Avea să urmeze o seară perfectă, cu mâncare bună, alături de cei dragi.

Nu ştiu cum, am început să mă gândesc la ce urmează acasă, după vacanţă, la ce voi găsi când mă întorc. Dintr-un gând într-altul, cum ni se întâmplă atunci când nu avem cu ce să ne ocupăm creierul amortit de relaxare, am ajuns la valul de imigranţi care traversează Europa şi la disputele aprinse cărora fenomenul le dă naştere.

Un vânt rece mi-a măturat şira spinării şi m-a extras brutal din reverie, înfundându-mi picioarele în nisipul de pe fundul mării, încruntându-mă, înfiorându-mă. M-am imaginat, la ceva distanţă de locul unde mă aflam, în mijlocul aceleiaşi mări. Plutind, speriată şi îngheţată, pe câteva bucăţi de lemn fragile. Nu mai e soare şi senin. E noapte şi în jur se aud gemete, strigăte de ajutor printre valuri. Copii cu mâinile mici şi vinete încleştate în hainele mamelor lor, pierduţi între valurile înspumate şi nemiloase. Familii despărţite, fără putinţă de salvare, de ziduri de apă neagră. Oameni aruncaţi de destin, de războaie, de decizii stupide şi sălbatice ale unor semeni, în mijlocul nesfârşirii şi tragediei.

Poate că da, între ei se vor fi aflând şi tineri cu ochii reci, de şarpe. Tineri cu suflete mutilate de doctrine de Apocalipsă şi cu minţi asasine. Bărbaţi pentru care tragedia din jur e doar parte a unui plan. Pioni ingnoranti şi barbari, înarmaţi cu exaltare şi dispuşi la orice în numele unei credinţe răstălmăcite. Poate că da. Poate că ei ne vor redesena destinele, în modul cel mai violent, într-o bună zi. Poate că supravietuirea unuia dintre ei va însemna pierderea unora dintre noi.

Şi m-am imaginat din nou, pe vreo altă plajă din Italia sau din Grecia. Încremenită de stupoare, de oroarea faptului în sine, de cruzimea clipei în care un trup de copil este descoperit inert, pe nisipul rece, cu ochii închişi într-un somn nemeritat. Măturat uşor de aceleaşi valuri paşnice în care mă scăldasem nepăsătoare, cu ore înainte. Ca mamă, ca femeie, ca om şi ca european al secolului XXI, am ştiut că nu am la ce să mă gândesc. Nu am ce pune în balanţă şi chibzui. Tot ceea ce sunt – moştenirea, educaţia şi fiinţa mea – îmi interzice să cântăresc altfel o asemenea grozăvie. Pentru mine, aceasta nu este o dilemă, ci o certitudine. Nu există opţiune în afara salvării acestor victime inocente.

E probabil să ne aflăm pe zidurile Romei, privind cum se apropie vandalii. E posibil, aşa cum istoria ştie să ne tot repete, să ne aflăm într-un fel de Constantinopole de aur, sub tirul unei artilerii apărute din norii de întunecime ai deşertului. Însă tot ea, istoria, ne-a preschimbat. Avem de unde învăţa, din ce lecţii teribile şi sângeroase să ne tragem concluzii noi şi înţelepte. Avem, de ceva vreme, inteligenţa să ne acceptăm greşelile trecute şi să acţionăm împreună, atunci când este nevoie. Avem resursele, verticalitatea şi viziunea pentru viitor. Este suficient să ne scoatem din mica noastră visare de perpetuă vacanţă, de confort călduţ, de egocentrism hipertehnologic şi supermaterialist. Este suficient să refuzăm frica şi să îmbrăţişăm speranţa. Singura întrebare care rămâne este dacă vom ştii să o facem la timp.

Mă veţi întreba dacă nu mă tem de Islamul extremist. Vă voi răspunde că da. În aceeaşi măsură în care îmi trezeşte groaza, dezgustul şi furia ideea creştinismului Inchiziţiei, al pogroamelor în numele ortodoxiei, al supunerii întregii Americi de Sud prin masacru. În aceeaşi măsură în care mă oripilează colonialismul trecut şi prezent, în toate formele sale cinice, făţişe sau subtile. Ştiu că noi ne aflăm acum şi aici, însă nu trebuie să ne dăm voie să uităm că am fost şi acolo şi atunci. Luându-ne inspiraţia din aceeaşi carte sfântă, rugându-ne în faţa aceloraşi icoane. Sper însă că am devenit, în timp, altfel de oameni.” – Smaranda Vornicu Shalit (sursa foto)