„Când am ajuns în Spania era perioada aceea în care românii nu aveau drept de muncă (ca și acum, de altfel). Am ales țara pentru climă, pentru limba pe care o vorbeam la un nivel mediu și pentru faptul că întotdeauna am fost atrasă de muzica și cultura spaniolă (bine, cultura gastronomică am descoperit-o mai târziu și mi-a depășit așteptările, dar aia e altă poveste).
Habar nu aveam de legislație, de nimic, de fapt. Și toate a trebuit să le descopăr singură fiindcă în orașul în care m-am oprit inițial românii aveau deja o comunitate aproape ghetoizată în care își făceau propriile legi, în care locurile de muncă se vindeau la propriu pe câteva salarii, în rate, în care nu puteai intra decât dacă acceptai condițiile. Ori n-am fost eu vreo supusă niciodată. Noroc cu un tip de treabă pe care îl cunoscusem online înainte de a pleca și care mi-a găsit de muncă la o babă. Așa că am început să lucrez la două zile după ce am ajuns. Stăteam pe atunci, tot prin intermediul aceluiași om, într-un apartament „compartido”. Cu o familie titulară de contract. Niște oameni fantastici care efectiv m-au adoptat și cu care până în prezent sunt prietenă, și încă o familie de români, soț și soție.
Ei, aștia erau delicioși. Dacă primii erau niște exemple de oameni serioși, muncitori, care nu se dădeau în lături de la nimic pentru a susține financiar cei doi copii studenți pe care ii aveau acasă, ceilalți doi păreau într-o continuă vacanță. Stela și Rodică. Da, pe bărbat îl chema Rodică și nu puteam să-i rostesc numele fără să încep să râd. Aveau în jur de 50 de ani și visul lor era să trăiască în Spania. Aveau vreo 3 locuințe închiriate în țară, plus pensiile, ceea ce le asigura un trai decent și acasă. Erau la a doua încercare și deja aveau actele în regulă pentru a găsi de muncă. El nu vorbea deloc spaniolă, ea cu foarte mare dificultate scotea câteva propoziții.
Cum stăteam la comun și împărțeam baia, mi-am luat câteva lecții de la ei. De genul: „Fetițo, consumi prea multa hârtie igienică, mai bine folosești bideul! Pasta de dinți pui pe perie așa, cât un bob și o întinzi bine, că oricum face spumă! Uite, Rodică nu se spală cu gel de duș, ci cu săpun că e mai ieftin, bărbații au mult par pe corp și au nevoie de o cantitate mai mare.” (un gel de dus de 1l costa 1 euro!), „noi cumpărăm orezul de la Lidl, că e 65 de cenți și în Mercadona e 71…” (până la Lidl mergeau pe jos aproape 2 km). Nu ziceam nimic, doar râdeam.
Într-o zi sună telefonul lui. „Por favor, mantengase a la espera, le ponemos en contacto con uno de nuestros empleados SERVEF…” Telefonul zbura efectiv de la unul la altul și îi văd pe amândoi buluc la mine în cameră, fără să bată la ușa, aruncându-mi telefonul cu ochii cât cepele, urlând în șoaptă: SERVEF! SERVEF! Vorbeste tu! (SERVEF e oficiul provincial pentru ocuparea forței de muncă). Iau telefonul, habar nu aveam despre ce e vorba. Bineînțeles, improvizez:
– Bună ziua! Rodica?
– Bună ziua! Nu, sunt soția lui. Nu e acasă în acest moment.
– Păi e bărbat??????
– Da!
– Un moment! Eram pregătiți să oferim un loc de muncă unei femei…
Aștept câteva minute, le fac ăstora semn să se potolească, se agitau în jurul meu disperați, frângându-și mâinile.
– Am revenit. Avem un loc de muncă în fabrica X din orașul Y. După cum am văzut, calificarea domnului coincide cu cerințele. (nu știam despre ce vorbește)
– Imi puteți da o adresă exactă?
– Poligonul industrial … bla, bla… Ora… Joi dimineață la ora 10, să-l caute pe șeful de personal, Gonzalo, și să spună că a fost programat la interviu de la SERVEF.
– Ok. Multumesc, îi transmit.
Nu vă spun ce a fost până joi dimineață. Planurile erau atât de mari și de multe încât cu banii câștigați își cumpăraseră un „Pejeu” și o casă cu vedere la mare. Eram șocată. Le-am zis de două-trei ori că ar face bine să încerce să se pregătească pentru interviu în sensul de a putea comunica, dar nu m-au luat în seamă. Ce știam eu, aia care abia avea in tramite actele pentru rezidență?
M-am dus joi dimineață la muncă, nu înainte de a le ura succes. Când m-am întors, la 13, încă nu erau acasă. Mi-am pus o farfurie de mâncare și stăteam singură în bucătărie, cu laptopul în față, când aud mare scandal pe scări, în română. Stela îl bătea pe Rodică. Îi dădea în cap și pe unde mai apuca cu un dosar plasticat, urlându-i: nemernicuuuuleeee! Ești un idiot inutil! Nu știu ce a fost în capul meu când m-am luat cu tine! Nu ești în stare de nimic!! Și, la fiecare vorbă, pleosc! Un dosar peste cap!
Două săptămâni nu i-a vorbit Stela. Nici de mâncare nu i-a dat, mânca omul în picioare direct din frigider. De la SERVEF nu i-a mai sunat până au plecat, dar nici vreun alt loc de muncă nu a acceptat, deși a găsit. „e sub calificarea mea (era ceva lăcătuș-mecanic), e prea departe, nu mă duc la câmp că mă ud la picioare și după aia ce iau salariu dau pe medicamente, nu mă duc la piață că trebuie să mă trezesc la 4 și nu mai sunt om toată ziua…”
Când li s-au terminat cei 6.000 de euro cu care veniseră, s-au întors în țară. „Spania e o țară de căcat, spaniolii sunt rasiști și nu-i iau la munca pe români, iar românii sunt lupi pentru români că nu te ajută niciodată cu nimic când ai nevoie…” – Szivárvány Csepp