„Happy End
Aseară n-am văzut nici un spectacol.
Am fost la teatru, m-am așezat pe locul pentru care am plătit bilet, mi-am închis telefonul să nu deranjeze, mi-am luat poziția privitor înțelegător-mâna la falcă, s-a făcut heblu, a început o muzică frumoasă, am așteptat (că eram la Godot, hello!), și n-a-nceput nici un spectacol.
A început, în schimb, o viață sau ceva. Nu mă căznesc să definesc, că sparg misteru’. Ok, era o viață care se trăia de-un timp, e clar, da’ io numa’ acuma am aflat-o.
Nu, n-a fost ca și cum mă uit prin gaura vreunei chei pierdute înadins. Sunt și vieți d’astea de multe ori pe scenă, și te obligă să închizi un ochi să vezi mai bine.
Nu, aici oamenii trăiau pe scenă viață cu ușa vraiște. Ăștia au aruncat nu numai cheia, da’ și ușa. Da’ ce zic io. Au dărâmat pereții. Nu, nici n-au construit pereți. Nu i-au gândit, măcar.
Și m-am găsit în timpul ăla când actorul îți dă voie să vezi cum face. În felul ăla în care aia nu e nici o scenă, și tu nu ești nici un spectator. Asta se-ntâmplă rar, când nu se vede că actorii joacă teatru, când nu se fac că uită că ești tu în sală, ca să le fie nuștiucum credibilă trăirea.
Am râs. Și m-am lăsat surprinsă. Și fermecată. Și m-am emoționat. Și s-a dus naibii poziția de privitor profesionist cu mâna-n falcă, și m-am găsit într-un final fără jachetă, fără eșarfă, lăsată mic în scaun, cu mâinile împreunate sub bărbie, cu ochi râzânzi și zâmbet tâmp, și liber, de drag. De drag.
Pe scena aia de-am uitat că-i scenă, nu s-a jucat nici un spectacol. S-a întâmplat iubire.
Trei. Doi băieți și-o fată s-au jucat iubire. S-au jucat pe viață și pe moarte, acuma, fără mâine, cum numai copiii se mai joacă. Regizor, o actriță și-un actor.
Mai mult decât talentul, mă farmecă inteligența. Spiritul cel bun. Ăsta lasă talentul să umble liber, dezbrăcat și asumat. Ăsta mă farmecă. Artistul liber. Artistul liber îmi trezeste libertatea și-mi activează conștiința.
Nu textul (foarte bun!), nu asumarea regulilor teatrului (azi e clișeu și să le-ncalci!) mă tulbură la teatru, ci felul ăla în care se mărturisesc artiștii câteodată pe ei înșiși ca ființe, ca spirite, ca plămădeli bizare, unice de elemente făcute, nu-știu-cum, prin ț războaie microscopice și n-șpe mii de păci atâta de ascunse conștientului, să miște, să se miște, să mă miște.
Alex Bogdan i-a întâlnit pe scenă pe Raluca Aprodu și Tudor Istodor.
S-au jucat ăștia până li s-a întunecat și până li s-a făcut iar lumină. Pe viață și pe moarte s-au jucat râzând de-a teatrul și de-a iubirea. Fără mâine. Apoi i-a chemat mama lor la masă și și-au promis c-or să continue după ce își fac lectiile. Cam așa.
Ăștia n-au așteptat pe nimeni când au făcut spectacolu’-ăsta. Godot, însă,-i un fraier dacă nu apare de data asta. Aud c-ar mai avea o șansă. Pe 20 Iunie, tot ăștia doi băieți și-o fată se mai iubesc o dată în Godot Cafe Teatru.
În Happy End.
Eu am aplaudat cu inimi de hârtie in palme, pe genunchi și-n păr și am plecat cu ele-acasă. Mergeți pe 20, că se mai dau. 🙂
De urmărit Raluca Aprodu, Tudor Istodor, Alex Bogdan în tot ce fac pe unde fac. Ei calcă liber. Şi se ia. :))” – Dorina Chiriac