Amintiri sub un tei înflorit

Îmi făcusem în minte o introducere frumoasă pentru povestea din seara asta, dar mi-a fugit din minte citind despre atitudinea, comportamentul şi lacunele majore de bun simţ ale unora dintre profesorii de la unatc (că nu mai pot să folosesc majusculele după tot ce am aflat). Închid paranteza asta şi continui să sper că …

Lucrurile bune li se întâmplă oamenilor buni şi frumoşi. Ştiu asta şi nu e un truism. Autoarea rândurilor de mai jos este o Alice în ţara minunilor ce i se întâmplă numai ei şi o spun cu o oarecare doză de invidie prietenească dar şi cu mulţumirea că ea chiar merită toate lucrurile frumoase ce i se întâmplă. Povestea de mai jos o să vă demonstreze asta:

„Am locuit în Drumul Taberei în primii ani ai şederii mele în Bucureşti. În ziua în care am ajuns la apartament n-am făcut altceva decât planuri ca să plec. Era vis-a-vis de Cimitirul Militar, înţelegeţi voi, ultimul etaj, vedere grandioasă. Nu numai că mi-am învins teama sau ce era şi n-am plecat, dar am rămas acolo trei ani. La plecare mi-am luat la revedere de la tot cartierul, oamenii de la magazine, nenea de la fructe, doamna de la chioşcul de ziare, vecini. Zici că eram în turneu. Îmi părea rău, între timp învăţasem că e alegerea mea să privesc în jos şi să zăresc mormintele, că pot alege să privesc înainte şi să văd Palatul Parlamentului sau sus, cerul.

Azi am ajuns în zonă, rar trec pe-acolo. Trebuia să mă văd cu Irina mea, ştiţi, fata cu rochiile şi trandafirii. Am ajuns, am sunat-o, nu răspundea. Nu mai ştiam exact interfonul de la atelierul ei, aşa că trebuia să aştept să mă sune. N-am intrat în panică, nu m-am enervat (mă felicit călduros că am ajuns în stadiul ăsta, o victorie împotriva impulsivităţii). M-am aşezat sub un tei nebun şi în faţa ochilor mei au revenit imagini. Eu şi colegele mele de apartament în bucătărie, mişunând pe lângă pachetele venite de acasă, apusurile de la fereastra mea, cerceii candelabru ai Laurei, un băiat care a strigat din faţa blocului teiubescVeronica, dar prea târziu ca să mai conteze, Irina care locuia în blocul de alături şi la care mergeam mereu la poveşti, Albert care lucra în zonă şi mereu ieşea afară când mă vedea coborând din troleu şi mereu mă găsea zâmbind, ştiind că îşi face drum pentru mine, nopţile în care mergeam cu fetele până la Orizont, că aveam poftă de îngheţată, un alt băiat alături de care am tăcut ore întregi, stând în maşină în faţa blocului şi ascultând liniştea şi apoi păsărelele, până când s-a luminat de ziuă şi oamenii începeau să plece la serviciu, şi ne-am despărţit fără nicio vorbă, doar cu un surâs, mă bucur că am trăit asta, v-aş fura un zâmbet dacă v-aş spune cine e, că mulţi îl cunoaşteţi acum, dar secretul rămâne cu mine, îl salut dacă citeşte asta, hehe, vecina mea Aura, de care îmi pare rău că m-am rătăcit, Internet Cafe-ul din apropiere, pe vremea aia n-aveam tablete sau wifi, noi fetele din apartament uitându-ne seară de seară la Clona (nu râdeţi!), plăcinta cu rubarbă de la mama Laurei, pe toate le uitasem şi încă pe câteva şi mi le-am amintit azi-dimineaţă sub un tei înflorit. Doar pentru că Irina mea a întârziat puţin. Ce bine!” – Veronica Soare sau minuni.ro

Comentati?