„Ieri s-au împlinit 37 de ani de când a apărut filmul ăsta. La final de ani 70 țin minte că am văzut titlul în ziarul adus de poștaș. „Ultimul vals”. Și așa cum probabil au crezut și cei care i-au dat voie pe post, și eu am crezut că e ceva legat de unul dintre Strauși. Valsurile Dunării or something. Dar cum niciun film nu trebuia ratat, fiind doar câteva într-o săptămână, l-am văzut și pe ăsta, cu ochii și urechile mele de copil care abia auzise de Dylan, dar asculta deja de un sfert din viață The Beatles. Adică de doi ani.
Am aflat mult mai târziu, când l-am și savurat cu adevărat, că nu e un film, ci un rămas bun. Că nu sunt actori acolo, chiar dacă e regizat de Martin Scorsese. Că Bob Dylan a fost cât pe ce să nu mai ajungă și că nu a fost la repetiții. Că Joni Mitchell a fost, dar a avut nevoie de ajutor la obținerea sunetului dorit, cântecele ei sunând extrem de ciudat. Că vocea lui Levon Helm a sunat altfel, mai adevărat, tocmai pentru că a fost singura care nu a trecut prin procesare. Că Dylan, când a apărut, s-a retras într-un club cu muzică de pian. Cei de la The Band au fost de câteva ori pe acolo, dar nu au obținut niciodată acceptul lui clar că va participa la film.
Levon Helm povestea în 1994 că toată povestea asta cu sfârșitul formației a fost decizia lui Robbie Robertson. Chiar se certaseră pe chestia asta. Robbie era sătul de drumuri și turnee, Levon nu, voia mai mult. După cearta dintre cei doi, lăsată cu amenințări și menționări de avocați, Levon a decis să lase de la el și să participe, dar nu s-a implicat mai defel în eveniment. Nimeni în afară de Robbie nu era pentru un final al trupei. Când a auzit vestea, Neil Young a zis că nu e pregătit pentru astfel de vești proaste, iar Dylan a spus că asta l-a întristat mult, fiind și trupa cu care a avut câteva turnee memorabile. Poate de aici și reticența lui Dylan de a fi parte a acestui final prematur.
Sigur, concertul, unul extrem de lung, a adus pe scena aia din San Francisco oameni care erau suficient de strălucitori ei înșiși pentru a face seara și filmarea memorabilă. Van Morrison, Muddy Waters, Neil Young, Eric Clapton, Joni Mitchell, Dr. John, Ringo Starr, Ronnie Wood, Neil Diamond, Emmylou Harris. Artiști cu care cântaseră The Band de-a lungul și de-a latul carierei lor. Fiecare cu cântece proprii. Schimbările de ultimă oră, problema cu Dylan, întârzierile, defecțiunile tehnice și magnitudinea evenimentului aproape că l-au dus înspre certitudinea că nu are cum să iasă bine. Doar repetițiile au durat 12 ore, cei de la The Band trebuind să acompanieze fiecare artist în parte și declarând ulterior că le-a fost dificil să mai țină mintă și propriile cântece, atât de epuizante au fost memorările tuturor celorlalte cântece, niciodată cântate înainte, în criza aia de timp. Dar concertul era deja nu doar ”sold out” dar și ”sold in”, dacă mi-e permisă extravaganța de limbaj. ”Ballroom Winterland” din San Francisco se dovedise un loc prea mic pentru un eveniment atât de mare. În plus, fiind Thanksgiving, deja fuseseră sacrificați nu mai puțin de 220 de curcani, meniurile puse la dispoziție celor prezenți fiind imense. Dacă evenimentul consta doar în numărul de curcani urcați pe mese, desigur, filmul s-ar fi numit ”The Last Volți”.
Restul povestii ce-i apartine lui Liviu Balint se afla aici si va indrum cu tot dragul sa o cititi daca iubiti muzica. Si nu uitati sa-i rasfoiti povestile, sunt min unate toate.