Aveam un telefon ca asta in fata blocului si vreo 14 ani. Fug de-acasa spunand ca am meditatii, cobor repede cate doua trepte pana ajung la aparatul din imagine, bag moneda si formez. Aud „Alo” si fara sa mai astept, turui repede de frica sa nu se intrerupa:
„Sarut mana, Natalie sunt, va rog sa-i spuneti lui Piscot ca am ajuns jos si il astept”.
Nu trebuie sa fii geniu ca sa intelegi ca Piscot era baiatul ala cu care m-am pupat eu prima oara. In copac. Cand vorbeam despre Beatles. Si l-am intrebat „iti plac?”. Si el mi-a zis, „da, imi placi. Foarte mult.” Si … pac, m-a pupat. Ce bine ca nu intelesese ce l-am intrebat.
Revenind la convorbirea de mai sus, ce credeti ca imi spune doamna de la celalalt capat al firului?
„Fa ametito, esti indragostita, ai sunat la ma’ta acasa. Nu ziceai ca ai meditatii?”
Fiecare telefon cu amintirea lui.
A-propos, am scris o piesa despre asta, comedie. O joc Duminica, pe 29. La Teatrul Rosu. Il am partener pe Mircea Drimbareanu. Suntem misto. Poate nu veniti. – Natalie Ester