Postul

De Emilian Eli Pintea – Eu stiu o poveste extraordinara despre mine si nu prea stiu cum sa fac sa o povestesc fara sa ma laud. E o povestioara cu adevarat minunata care negresit trebuia spusa, iar astazi pare a fi ziua potrivita. Asadar:

Postitorul de la mall

… v-ati dat seama ca ala sunt eu!
Eram luna trecuta pe final de post al Sfintilor Apostoli Petru si Pavel; dupa aproape doua saptamani de post. N-as spune ca imi place sa postesc doar ca de cativa ani de cand am dobandit obiceiul asta, spun ca nu mi-ar placea daca n-as posti atunci cand e post. Treaba devine insa o adevarata corvoada daca se intampla ca intr-o astfel de perioada sa fiu in concediu.

In iunie eram la mare si ne-a alungat ploaia se pe plaja direct prin malluri, prin Constanta. La randul ei foamea ne-a alungat in zona de mancare, si stateam acolo, in spatele farfuriei de verdeturi si privirea imi sarea prin toate celelalte doua sute de farfurii de pe la mese, toate unse de carnuri, sosuri si bunatati. In oricare dintre ele era mai bine ca la noi … Imi intorc privirea trista inspre dreapta noastra, sa nu mai vad, spunandu-i cu ciuda Claudiei: „Nu mai vin in viata mea in concediu, in post. Cred ca suntem singurii de aici care postesc!”

In dreapta noastra, la cativa metri, vad un batran cu mustata complet alba … aceleasi apucaturi cu ale mele: se tavalea cu privirea in farfuriile unora de langa el. Doar ca el nu avea nimic in fata. „Nu-i iei ceva de mancare?”, ma intreaba Claudia. „Stai sa vedem ce e cu el”, zic. Eram mai mult curios ce e cu el, nu mai vazusem filmul asta. Mi-am facut un obicei in a urmari cersetorii si sa incerc sa sesizez daca sunt dintre cei organizati, si daca da, ce rol joaca. El in continuare holbat in farfuriile mesei de langa. La un moment dat cei de acolo termina si pleaca lasand tavile incarcate de resturi, pe masa. Batranul se ridica sprinten si pleaca direct spre ele si incepe sa caute. Le ia pe rand, da mancarea ramasa la o parte cu varful degetelor, se uita atent inca o data, apoi se intoarce la locul sau. „Na ca nu-i place!!”, zic amuzat si ma ridic si ma duc spre el zambind. Il intreb daca vrea ceva de mancare, imi raspunde firesc ca da, se ridica si se indreapta spre un stand cu „Mancare Traditionala”, cu mine in urma lui, se opreste in fata pultului, priveste mai intai la vanzatoare, apoi la mine si comanda hotarat: ” O fasole de post! Si o chifla!”

Zambetul amuzat de pe fata mi se blocheaza si adresez intrebare, si usoara neincredere si surpriza: „Postiti?”
Zambeste blajin: „Pana duminica!”

Si-acum, dupa o luna, cand scriu, imi e rusine. Nu atat ca am ras de el crezand ca face mofturi, ca alege, ca nu-i plac resturile … ci de cum am crezut, in ziua aia, ca eu sunt specialul, Postitorul de la Mall …