Ştrampii – mici detalii vestimentare

In cutiuta mea cu bucatele de frumos am mai adus o bijuterie – in vizita, o prietena ce spune frumos povestile ei: Maria Ranga

În birou, liniştea este întreruptă de difuzorul de pe perete prin care sunt transmise dezbaterile acerbe din Sală. Telefonul sună. Răspund. Radu îmi urmăreşte cu privirea ageră a ochilor lui negri fiecare gest. E foarte atent. Mai mult decât aş fi crezut. Aşteaptă de la mine incisivitate, iar eu n-am. Nu sunt şi nu vreau să fiu aşa. Aşteaptă fermitate. I-o ofer prin liniştea ce-mi inundă fiinţa, ca parte din mine. Nu-i îngădui să mă tulbure. E felul în care înţeleg să-i arăt modalitatea susţinerii mele. Sper să-şi dea seama.
– Tu eşti aşa de blândă! şopti, fixându-mă cu aceeaşi privire pătruzătoare, fără ironie. Am pus receptorul în furcă.
– Mulţumesc, îi spun, gândindu-mă: „E încurcat, nu ştie încă dacă să accepte blândeţea ca pe o calitate necesară Locului”, dar simt că îi place, „poate pentru că îi este străină.”
– Fii mai dură! decide el. Mai incisivă! Ce-i asta? Doar răspunzi şi vorbeşti nu numai în numele meu, ci şi al Locului. Nu-ţi dai seama? Întrebarea sfârşi într-o tonalitate profund acuzatoare.

E nervos. Sare dintr-o stare în alta, nemulţumit probabil de maniera în care am lămurit, ca de la egal la egal, persoana de la celălalt capăt al firului. Ce naiba, Ana, n-ai înţeles nici până acum că aici nu lucrăm pentru noi, ci lucrăm pentru ţară?? Douăzecişicinci de ore din douăzecişipatru!, sfârşi Radu, mai mult urlând şi, dând nervos din cap, îşi luă cu dispreţ privirea de la mine.

Mă scoate din minţi. În timp ce-i făceam legătura telefonică, scriam prevederile unei convenţii, aşa cum au fost agreate, eram atentă la dezbaterile din Sală, îi spuneam la ce punct de pe ordinea de zi s-a ajuns, îi ascultam pledoariile pentru care îmi cerea, exact în acel moment părerea şi îi atrăgeam atenţia că nodul la cravată îi stă cam strâmb, chestiune de imagine a cărei posibile ratări mi-ar fi atras reproşurile aferente unei săptămâni întregi orice aş fi făcut bun după aceea.

Dimineaţa alergam să ajung la ora fixă, căci nu suporta să vadă că întârzii şi că nu sunt în birou înaintea lui, aşteptându-l cu cafeaua aburind în ceaşcă, iar seara trebuia să plec după el, indiferent de ora târzie, asigurându-mă că ultimul spicher şi-a încheiat cuvântarea şi că, întorcând butonul difuzorului şi stingând lumina, lăsasem toate actele în regulă. Încuiam uşa. Numai eu ştiam în ce hal ajungeam acasă. Şi tot aşa, ciclic, cu acţiuni repetitive, puneam ceasul să sune, pe care dimineaţa abia de-l auzeam, iar când îl auzeam mă întrebam ce sună, de ce sună, ce zi este şi cum mă cheamă. Serile mă prindeau frântă.

Aşa a fost aseară când, ajungând târziu, cu ultime sforţări mi-am dat jos pantalonii de pe mine, cu tot cu ştrampii negri, punându-i pe spătarul unui scaun. Mai izbutii să scot sacoul şi bluza, mi-am pus pijamaua şi m-am aruncat direct în pat, nemâncată. Dimineaţă sună ceasul. Cum nu am reuşit să mă ridic din pat la prima „strigare”, am sărit cand mai aveam un sfert de oră să ies pe uşă pentru a ajunge la timp. Astfel că, într-o desfăşurare mecanică, am pus ibricul pentru cafea pe foc şi am intrat în baie. Nici duşul nu mai avea puterea să mă revigoreze. Am ieşit cât am putut de repede, am alergat la sertarul unde aveam câteva seturi de ştrampi noi, am ales o pereche negri şi i-am tras uşor pe mine cu grijă să nu cumva să agăţ vreun fir. Am deschis dulapul şi am luat cămaşa bleu, mi-am tras rapid pantalonii din stofă neagră, ce-i pusesem aseară pe spătarul scaunului, am luat în fugă sacoul, am sorbit două guri de cafea şi după ce am încălţat pantofii am luat-o la sănătoasa pe scări spre staţia de autobuz.

Pe prima porţiune de drum mă întâlnesc cu Rita care îmi admiră ţinuta elegantă. Nu ştiu cât de mult se trezise şi ea. Îi explic că nu mă reprezintă, dar că este obligatorie, având în vedere nivelul reprezentativităţii:
– Îţi poţi da seama, Rita, că trebuie să am o anumită conduită!, îi spun îndreptându-mi în mod automat spatele, ridicând bărbia şi afişând o atitudine de mare clasă cu care am ţinut să cobor din autobuz. Am salutat-o, chiar înainte să se închidă uşile, şi am păşit mândră pe trotuarul ce ducea spre clădirea unde aveam biroul.

Nu fac doi paşi că mă întâlnesc cu colegul meu, Mihai, îmbrăcat, ca de obicei, la patru ace. Unul, cel de cravată, îi stătea impecabil. Costumul său de culoare gri deschis, el având tenul închis, acoperea o cămaşă roz. Cureaua şi pantofii erau asortate prin nuanţe apropiate. M-a cucerit, din nou, de cum l-am văzut. Ţinuta-i elegantă era scoasă în evidenţă nu numai prin stropul de culoare şi bunul gust, ci şi prin armonia mişcărilor. Înalt fiind, cu umerii viguroşi şi picioare lungi, puternice, afişa un mers distins. Întâlnindu-mă, ca un gentleman ce este, îmi oferi braţul său. „Oh, Doamne, sper doar să nu-i fi părut rău!” pentru gestul ireproşabil.

vestimentare

Dacă nu eram atât de mândră şi, cu siguranţă, dacă mi-aş fi aruncat măcar o privire, în încercarea de a-mi gestiona paşii pe tocurile înalte, spre picioarele mele în jos, aş fi putut observa cum ştrampii mei de aseară se adunaseră şi o luaseră pe piciorul meu stâng, formând, în drumul spre gleznă, un cocoloş mare cât o minge de baseball şi arătând ca un şarpe Boa care, după ce a îngurgitat o pradă, era pe cale s-o digere. Cred că asta trebuie să fi fost imaginea oamenilor care veneau din sens invers. Şi cum nu era de ajuns, cracul stâng al ciorapului a început să iasă din pantalon, mimând o trenă de voal, din ce în ce mai lungă, pe care am tras-o după mine până la uşa biroului unde mă pocnise un gând: „oare ce-am făcut cu ştrampii de aseară??”. Prea târziu, trecusem şi de ofiţerii de la poartă.

©Maria Ranga

Comentati?