In lista mea de prieteni exista cativa de la care nu incetez sa invat in fiecare zi. Unul dintre ei este Ioana alias Micul Print. O poveste frumoasa de om, profesor de matematica in Constanta. Si cum oamenilor frumosi li se intampla adesea povesti frumoase, iata, cu permisiunea ei si a Domnului Profesor Popovici, „Povestea Măslinului Sălbatic”:
Se-ntâmpla acum vreo cinci ani, într-o perioadă grea şi urâtă pentru mine, când nici din casă nu prea mai voiam să ies, izolându-mă cât mai mult de oameni. Aproape îmi erau câteva persoane, printre care şi Domnul Profesor Ioan Mircea Popovici, cu care comunicam şi comunic zilnic de ani buni. Şi dânsul tot încerca să mă vindece de marasmul pe care-l trăiam atunci, încerca să mă scoată din casă, poate-poate voi depăşi mai uşor perioada ceea. Aşa că-ntr-o bună zi îmi spuse să merg în parc, la măslinul sălbatic, un măslin unde mergeam adesea cu dânsul, cu soţia dânsului şi cu un prieten, şi să duc acolo şaptesprezece pietre şi şaptesprezece scoici, căci astfel se vor vedea nişte semne, ţinându-le acolo pe cele împrăştiate de vânt.
„Măslinul meu este cel mai dinlăuntru, cu un braţ al „tridentului” tăiat … acolo, în rana braţului are niste crengi … o să-ti povestesc cum a apărut rana aceea … nu uita să te bucure ascultarea asta … să fie mai mare decât teama, mai puternică bucuria gândului împlinit decât orice altceva. Învaţă să te bucuri şi-n miezul nefericirii, învaţă să vezi frumosul aşa de mult încât să-l găsesti chiar şi-n urât.”
Nu sunt o ucenică perfectă, am doza mea mare de încăpăţânare, dar dânsul are multă răbdare. Nu o dată avut-am polemici pe anume teme cu dânsul, însă, ştiindu-ne de-atâţia ani, învingea întotdeauna fondul cel bun, mai ales că dumnealui e blândeţea întruchipată. Dar ideea aceasta mi-a plăcut. Avea o doză de poezie-n ea, ba chiar de nebunie, acea nebunie frumoasă, încât nu am refuzat-o. Era un motiv din lumea dânsului, unde poezia se-mbină armonios cu matematica şi cu bucuria, o lume criptică, încât mi-a trebuit vreun an şi ceva ca s-o-nţeleg.
Cu toate că îmbrăţişasem ideea, amânam, în timp ce dânsul mă tot dojenea. După vreo lună, mai mult de ruşine, împreună cu o prietenă am plecat spre plaja de lângă mine, cu gândul să adun şaptesprezece scoici. Era început de ianuarie, un viscol teribil, ger aşijderea, ne ţineam una de alta, dar ne-a fost imposibil să coborâm pe malul mării. Forţa vântului era uriaşă, un zid de nepătruns se ridica-n faţa noastră. Astfel că am renunţat la scoici, am luat taxiul şi, ajungând în parc, am adunat şaptesprezece pietre de-acolo, le-am pus la măslin, am fotografiat şi, mândră nevoie mare, îi scriu Domnului Profesor că am reuşit, aratându-i dovada şi scuzându-mă pentru scoici, dar, deh, vântul neprielnic. Dânsul dă repede o fugă la măslin şi-mi scrie că nu am cules pietre de la bisericuţa din parc, sfinţite cu harul locului, aşa că tot ce făcusem era degeaba. Uitasem că-mi spusese şi-acest amănunt: „pietrele să fie de la biserica din lemn, sfinţite cu harul locului.” Îmi cer scuze, promiţând că mă voi revanşa, dar, în stilu-mi caracteristic, amân iară.
După vreo lună, îmi scrie: „Vei vedea ce uşor este să vezi neputinţele altora când o să înţelegi cum se poate ca cele adunate de tine să nu le poti pune la măslinul sălbatec. Tu crezi că glumesc. Îţi spun de pe acum că nu vei reusi. Nu din subapreciere. E şi un pic de provocare dar şi un pic de adevăr. Că doar este o zi specială şi trebuie să ne putem spune lucrurile asa cum sunt. Nu? Să vezi şi tu cât imposibil stă în viaţa noastră când ne-am lăsat condusi de amânări … Vei vedea că deşi pare atât de simplu, nu vei reuşi. Îţi aduci aminte când trebuia să ajungi pe plajă si n-ai putut din cauza vântului? Vei vedea acum că va interveni altceva. Acum eşti intrigată şi poate chiar un pic supărată pe mine că spun cu atâta siguranţă. Dar când vei vedea că-i chiar aşa, poate vei râde, poate vei plânge. Dar ceva se va întâmpla în bucuria ta. Şi ea va fi o sămânţă în arborele vieţii. Şi sămânţa asta se va înmulţi şi va rodi.”
Deja mă supărasem. Adică cum nu voi putea să pun şaptesprezece pietre şi şaptesprezece scoici la măslinul sălbatic? E floare la ureche, vorba ceea. Şi, totuşi, undeva în mine, mi-era teamă, ştiam deja când glumeşte şi când vorbeşte serios. Iar acum era serios. Aşa că mi-am lăsat toată treaba baltă, am coborât pe plajă, am adunat şaptesprezece scoici, am luat taxiul şi m-am îndreptat spre biserică, de unde am luat şaptesprezece pietre sfinţite cu harul locului. Uşurată, mă-ndrept spre măslin. Era sfârşit de februarie, ninsese. Cunoşteam locul ca-n palmă, dar, culmea, odată ajunsă acolo nu mai recunoşteam măslinul. Mă uit, mă tot uit, nu realizam care e. Măi, să fie, îmi zic, parcă a avut gura aurită. Dau să-l sun, avea telefonul închis. Taxiul mă aştepta în bulevard, aşa că, la repezeală, aşez cele şaptesprezece pietre şi şaptesprezece scoici acolo unde credeam eu că e măslinul. Fac fotografie şi plec. Ceva-n mine îmi spunea că nu acela era măslinul. Ajunsă acasă, compar cele două fotografii, din ianuarie şi din februarie, constatând că nu pusesem bine. Fac o poză fotografiei din calculator, iau iară repede taxiul şi-ncep reconstituirea locului, cu fotografia în mână. Ceilalţi copaci erau, măslinul, nu. Şi-atunci realizez. Măslinul fusese tăiat. I-am găsit butucul, dând zăpada la o parte. Am lăsat pietrele şi scoicile, eram foarte tristă, i-am mulţumit Domnului Profesor pentru lecţia asta, iar dânsu-mi scrie:
„Acum ai înţeles cum, un gest atât de simplu şi mic, (la prima vedere), devine unul imposibil şi cât de importante sunt faptele făcute-n vremea lor. Îmi pare o poveste cu tâlc pe care-l vei desluşi şi care te va întări de câte ori va fi vorba de-un gest pe care să-l faci atunci când toate sunt la o lungime de braţ de tine … Mă doare şi pe mine absenţa măslinului … Aşa au norocul şi ghinionul unii oameni: să asiste la intervenţii ale Timpului în viaţa lor.”
De-atunci, ne-a rămas vorba, când cineva amână şi tot amână: „Vezi că ţi se taie măslinul.”
