Pisica Cheshire

A devenit aproape ritual sa caut povestile ce apar pe Facebook scrise de unii din oamenii pe care imi place sa-i citesc. Dintre toti, Silviu are talentul de a te lua cu el in poveste si a te face parte din poveste. Pana cand Silviu Dancu se va hotara sa lase FB-ul si sa stranga toate povestile sale, spuse si nespuse, intr-un volum, iata aici o mostra a talentului sau:

Am văzut ieri Pisica Cheshire, în stația de la Dristor 1; am văzut-o, era în brațele fetei cu bască pe cap și cu picioare subțiri, care ieșise din trenul aproape gol, care tocmai venise în stație. fata mergea atent, mi-a apărut în cale, simplu, de după o coloană, ținând Pisica Cheshire în brațe, venea cu ea de la veterinar, se vedea asta, și Pisica Cheshire părea cam nedumerită, avea un cap mare, nefiresc de mare, sau poate firesc pentru o Pisică Cheshire, un cap mare și alb, cu o pată neagră pe ochi, și nu zâmbea deloc, Pisica Cheshire, fata, în schimb, da, fata îmi zâmbea amuzată, dar cu atenție, mergând cu spatele drept și cu bărbia ridicată, așa, cât să nu o zdruncine prea tare pe Pisica Cheshire care mă privea fix, nemișcată, cu ochi rotunzi pe un cap mare, nefiresc de mare sau poate firesc de mare, și fără să-mi zâmbească! Am văzut ieri floarea Micului Prinț, era uriașă, floarea Micului Prinț, era cea mai mare floare din lume și, poate, cea mai frumoasă floare din lume, nu glumesc deloc, era atât de mare încât era cam cât vreo două capete de om sau cam cât vreo patru capete de pisică Cheshire. Petalele ei de-un roșu intens ardeau pe podul de peste apa cenușie a Dâmboviței de la Unirii, da, floarea Micului Prinț avea petale fără vreun cusur, din pânză de calitate, și o tulpină lungă și verde, ținută între degete fine de o doamnă elegantă, care vorbea cu o altă doamnă elegantă, chiar acolo și chiar atunci, pe podul de peste Dâmbovița de la Unirii, la o oră de dimineață târzie. Și le-am spus prietenilor mei cu care am băut o cafea și despre Pisica Cheshire și despre floarea Micului Prinț, și am râs, și m-au crezut, și a fost bine! Și l-am văzut pe Regele Pescar, chiar nu mint, chiar l-am văzut, era acolo, la trecerea de la Hanul lui Manuc, spre podul de peste Dâmbovița de la Unirii, nu-l mai văzusem de mult pe Regele Pescar, avea fesul căzut peste ochi, pantalonii ponosiți și o jachetă jerpelită, șchiopăta și coordona circulația cu fluierul lui albastru, de jucărie. Nu m-a recunoscut, dar eu am râs încet când l-am văzut cum l-a salutat protocolar și circumspect pe agentul de circulație, pe ăla adevărat, cu șapcă, insignă, carnețel și haină reflectorizantă, și cu toate lucrurile care fac dintr-un om un agent de circulație, am râs când l-am auzit pe Regele Pescar murmurând ilicit, în timp ce mergea prin fața noastră, a celor aliniați la semafor: ”Puneți-vă în mișcare, puneți-vă în mișcare..” Făcea gesturi din braț, ca un agent adevărat, grăbea mașinile care-l claxonau iritate și am observat, nu fără uimire, că uite, lucrurile se leagă, uite, le-a zis să stea, să se oprească, taman atunci când li s-a pus roșu și când, oricum, era musai să se oprească, ahaaa, mi-am zis, da, se leagă, Regele Pescar e întocmai ca regele Micului Prinț, ăla fără de supuși, și care poruncea soarelui să apună doar atunci când chiar era timpul de apunere, căci, nu-i așa, ce sens ar avea să dai porunci care riscă să nu fie ascultate? Și am traversat cu gloata, râzând încet de îndemnurile lui hotărâte și neascultate, și l-am auzit alergând pe pod, în spatele meu, și făcea ”ninoooo! ninoooo!” din gură, era într-o urgență, fugea spre celălalt semafor, din celălalt capăt al podului, ispitindu-le pe florăresele grase să țipe după el și să-l batjocorească, dar el nu le asculta, doar alerga șchiopătând cu picioarele lui strâmbe, ca nu cumva să scape traficul de la celălalt capăt de pod, chiar acolo și chiar atunci, într-o dimineață de peste Dâmbovița la Unirii. Și uite-așa a fost ieri, în orașul în care trăiesc eu, uite-așa s-a întâmplat, ca într-un drum dus-întors cu metroul să-i văd pe Pisica Cheshire, pe floarea Micului Prinț și pe Regele Pescar. Și pe cei doi oameni buni cu care am vorbit și le-am povestit și m-au crezut și am băut cafea și am râs și a fost bine. Și stăteam în metrou, cugetând la toate astea, și ei s-au așezat lângă mine, ea în stânga, el în dreapta, alți doi prieteni, nu-i mai văzusem de mult, m-am bucurat să-i revăd, așa că am povestit preț de trei stații, ne-am simțit bine preț de trei stații, dar eu nu puteam să nu arunc priviri spre pantalonii ei interesanți, cu un model complicat, ”ai pantaloni frumoși!” i-am zis, fără vreo legătură, și ea mi-a mulțumit firesc, dar fără să știe că nu-i făcusem un simplu compliment, neștiind că eu, de fapt, chiar am avut impresia că tot orașul e prins în modelul ăla complicat, ca o țesătură de intrigi și de eroi, și că, uite, vom ajunge la stația a treia, iar ea se va ridica, se va mișca și cu fiecare pas pe care-l va face, căci sigur va face, va modifica povestea orașului în care trăiesc eu, și va naște noi povești, și muream de curiozitate să văd ce povești vor mai fi în orașul în care, uite, mă văd cu Pisica Cheshire, cu floarea Micului Prinț și cu Regele Pescar, într-un singur drum dus-întors, cu metroul, chiar atunci, într-o oră de dimineață târzie… Și așa a fost!

Comentati?