Ajungeam rareori toamna la mine in sat, pe Somes, fiind plecat la scoala, la Arad, dar imi amintesc intoarcerea din acel an; murea bunica si doua zile imi repetase numele, asa ca au trimis dupa mine.
De la gara mersesem pe jos cei cativa kilometri si din capatul satului m-a lovit mirosul acela rece si tare de toamna tarzie, tamaiat cu frunze arse. Am dat cu ochii de finul Iosip, rezemat in furca, privea in flacara, si din cand in cand, cu gesturi grele si incetinite mai da o pala de frunze focului, iar fumul se ridica departe,pe drumul garii …
„Bine c-ai vinit. Sa duce biata nanasa. Zice ca tat intreaba de tine.” A oftat lung, finul, o iubea mult pe bunica, il cununase si ii botezase trei copii.
Bunica a murit a doua zi, am plecat dimineata dupa un car de lemne iar cand m-am intors am intrat la dumneai, era cu ochii pe usa, m-a privit o secunda si a mai respirat odata lung. Finul a ars toata ziua frunze, a ars si-a doua zi, si urmatoarea. S-a oprit din asta doar inainte de inmormantare. A venit la ingropaciune, imbracat frumos si mirosind a fum de frunze.
Au trecut mai bine de 20 de ani de atunci. 20 de ani in care toamna miroase mereu a finul Iosip.
Emilian Eli Pintea