Sunt atat de norocoasa sa intalnesc in calea mea oameni frumosi si talentati. Oana Bucur este unul dintre ei.
Am impachetat copil, pachetel, biletel de pofta buna pentru gradi. Am pupat baietii cu chelie de zi buna. Mi-am turnat cafeaua neagra intr-o cana imensa – nu-mi mai ajunge somnul – am cearcane, aproape ca am zis incercand sa-mi zambesc mie in oglinda de pe hol. Gandu-mi fuge inapoi, intr-un Buzau mic, pe o strada cu case pe care am copilarit. Eu mica asteptand sa treaca. Si ea mereu la fel. Mereu superba, femeie inalta, eleganta, bruneta, cu ochii de un albastru inchis metalic. Trece agale, negrabindu-se nicaieri. Lasa in urma acelasi parfum simplu, aproape ca pluteste nu paseste, cu pasii egali, nerisipindu-se in miscare, nemiscand mainile, neprivind decat inainte … Ma fascineaza misterul ochilor mari cu cearcane adanci. O astept sa treaca zilnic. Si ea trece. O privesc cu impertinenta si curiozitatea copilariei. Citisem undeva sau auzisem intr-un film o vorba de „duh” despre cearcanele de dragoste si mintea mea tesea povesti despre viata femeii cu nopti de amor pe care nu le putea ascunde in privire. Intr-o zi am vazut-o stand de vorba cu mama!!! … „Am fost colege. Duce o mare durere, i-a murit copilul. Nu intelege asta de ani … Se trezeste in fiecare dimineata la 4 sa ajunga in zori la mormant la fetita ei careia nu ii placea sa fie singura la trezire … Face asta de 8 ani”.
Mi-a fost atat de rusine …
Peste ani, in studentie, exercitiul lui Stanislavski cu biografia personajului mi s-a parut cumva inutil si nedrept. Biografiile nu se scriu cu ochiul, imaginatia sau cu parerea noastra despre. Biografiile se scriu cu marturisiri … De cele mai multe ori insa biografiile se scriu cu cearcane.
Fotografia apartine lui Lee Jeffries.
Amintirea apartine Oanei Bucur.