O fotografie a Anei Maria Branza m-a impresionat astazi pe Facebook atat de mult incat am decis ca atat fotografia, cat si cuvintele atasate ei merita vazute de cat mai multi. Randurile ce o explica sunt imediat dupa fotografie:
Au trecut doua saptamani de la sosirea mea in Londra si opt zile de cand au inceput Jocurile Olimpice.
Pentru prima oara, am reusit sa ajung acasa ceva mai devreme … Din pacate! Iesirea prematura a spadasinelor din lupta pentru medalii a facut ca meciurile lor sa fie programate mai devreme, in ”zona” locurilor 5-8.
N-am fost in stare sa mai scriu nimic pentru ziar… Am tras o multime de fotografii dintre care foarte multe vor ramane, cu siguranta, nevazute de nimeni.
Pe undeva, fotografiatul are un avantaj fata de scris. Surprinzi momentul si n-ai cum sa mai influentezi cadrul respectiv. Desigur, daca nu te folosesti de Photoshop sau ale programe de procesare.
Cu scrisul este, insa ceva mai dificil mai ales la ziar unde apare limita de spatiu. Trebuie sa construiesti imagini din cuvinte, sa transmiti emotia pe care ai resimtit-o prin ele.
Imi amintesc ca atunci cand am inceput sa scriu si sa public pentru prima data, pe la sfarsitul, anilor 80, am fost fascinat la sport de gesturile de noblete pe care le inspira acesta. Tineam cu Steaua, il aveam ca model pe Cristian Topescu, un promotor al fair-play-ului, si visam sa fiu ziarist sportiv.
Ca o ciudatenie a sortii, profesoara mea de germana, sotia unui baschetbalist dinamovist din anii 50-60, Dimitrie Scortescu, a prorocit: ”Tu vei fi urmasul lui Topescu!” N-a fost asa fiindca am evitat intotdeauna sa intru in televiziune. Dar prorocirea s-a implinit pe jumatate in sensul ca Topescu a fost cel care mi-a publicat primele incercari jurnalistice in programele de meci ale Stelei. Ii trimeteam scrisori, iar dupa cinci ani aveam sa ne cunoastem fata-n-fata. Dupa alti 11 ani, am fost colegi la ProSport. Ciudata mai este uneori viata!
Au trecut 20 de ani de atunci. Intre timp, fair-play-ul a devenit un concept tot mai rar intalnit, mai ales in viata noastra de zi cu zi. In sport, insa, il mai vedem. Si l-am vazut si azi. In meciul Romania-Germania, meci pentru locurile 5-6 din turneul olimpic de spada, la feminin. Iesite prematur din lupta pentru medalii, fetele noastre se clatinau la fiecare asalt. La un moment dat, Ana Maria Branza a cazut in genunchi … Si-a scos masca si am vazut cu puterea obiectivului foto lacrimile din ochii ei. Aceleasi lacrimi ca ale Getei Andrunache, după ce ea si Viorica Susanu incheiasera pe locul 5 finala de dublu rame. Ana Maria s-a ridicat greu, de pe plansa, iar adversara ei a mers sprea ea si a batut-o pe spate.
Mi-am amintit ca in 2001, cu putin timp inainte ca Anglia sa castige cu 134-0 meciul cu Romania, un test la rugby, antrenorul secund al ”trandafirilor” a sosit la Bucuresti pentru a-i pregati pe ”stejari”. Ati citit bine: a-i pregati. Fiindca in rugby, natiunile mari n-au niciun interes sa le umileasca pe cele mici. Ba din contra, incearca sa le ajute sa urce, sa se dezvolte. Un amic de-al meu, Mircea Mateescu, fotograf amator, fost rugbyst, care ma ajutase sa fac revista si saptamanalul de rugby, iar apoi site-ul rugby.ro, l-a intrebat atunci pe Andy Robinson de ce antrenorii britanici stau in tribuna si nu intervin deloc in timpul meciurilor sa urle la jucatori asa cum se cam obisnuia la noi. Englezul, care acum antreneaza Scotia, a raspuns: ”Pentru ca rugby-ul este un joc. Dupa meci, facem analiza video cu toti si vedem cine a gresit”. Amicul meu a insistat: ”E un joc, dar e pe bani”. Robinson a raspuns: ”Da, dar tot joc ramane!”
Cred ca momentul de cotitura al sportului a fost in 1924. Nu stiu daca ati vazut filmul ”Chariots of Fire” (Carele de foc).
Una din melodiile lui Vanghelis, de pe coloana sonora a sa, o auziti la aceste Jocuri la festivitatile de premiere. Pelicula spune povestea unor atleti britanici care merg la Jocurile Olimpice de la Paris, acolo unde rugbystii nostri au castigat prima medalie pentru Romania. Unul dintre acei atleti credea in Dumnezeu. Spunea ca alearga pentru a-l bucura pe creator. Un altul era tipul playboy. Alerga pentru faima, glorie. Ambii au castigat medalii, titluri olimpice la Paris. Primul, cel credincios, a plecat in Asia, misionar crestin, a fost luat prizonier de japonezi si a murit intr-un lagar cu cateva luni inainte de finalul razboiului. Celalalt, a devenit ziarist sportiv si a fost presedintele Asociatiei Internationale a Presei Sportive. Cu sportul s-a intamplat cam la fel… Astazi nu mai conteaza credinta, ideea de a face sport pentru a te bucura si a-i bucura pe ceilalti, ideea de joc. Astazi conteaza doar primul loc. Si atat. Iar noi, romanii, in ultimii 20 de ani ne-am ”americanizat” suficient pentru a gandi la fel. Din pacate!
Astazi, la scrima, am surprins cel mai trist cadru de la aceste Jocuri Olimpice. Trist cel putin pentru mine. Un cadru care vorbeste mai bine decat toate cuvintele mele. Iar dincolo de acest cadru, daca veti privi in profunzime, veti vedea durere. Multa durere. – de Marian Valentin Burlacu
(foto credit: Marian Valentin Burlacu)