Din sufletul de copil al unui „om mare”

– Unde-mi sunt visele de copil?
– Le-a luat timpul …
– De ce le-a luat? De ce mi le-a luat? Cu ce drept?
– Așa e el, timpul … e crud, e nemilos, nu stă în loc pentru nimeni.
– Dar … dar erau atâtea …
– Ai amintirile. Ia uită-te în inima ta și spune-mi ce vezi acolo!
– Văd doi ochi căprui mari și jucăuși. Văd multe păpuși, văd mulți prieteni, văd cărți de povești și leagănul din curte. Da, mă văd legându-mă cu vise și planuri. Văd genunchi și coate julite și păr încâlcit, văd rochița roșie de catifea și pantofiorii albi de lac.
– Ți-e dor …
– Da, sunt bolnavă de dor de copilărie.
– Și ce-i de făcut? Ai fost copil și-acum ești „om mare” așa cum îți doreai atunci …
– Mda. Sunt. Când îmi doream asta nu știam cu ce vine la pachet … iar pe cei care îmi spuneau că nu e atât de simplu nu îi băgam în seamă, credeam că vor doar să mă sperie. Iar eu eram curajoasă…
– Și ce, să fii „om mare” nu e frumos? Acum iei singur deciziile, nu le mai ia nimeni pentru tine!
– Hm… tocmai! Ce simplu era atunci. Ce ușor. Te conformai și gata. Acum, urăsc să iau decizii importante de una singură. E un lucru atât de greu.
– Care sunt lucrurile alea care spuneai că vin la pachet cu maturitatea?
– Viața. Genunchii juliți sunt înlocuiți cu inimi sfărâmate, visele sunt adesea spulberate de neșansă, inocența e și ea înlocuită în totalitate cu seriozitatea, așteptările cu dezamăgirile, libertatea cu responsabilitățile.
– Cât dor … și totuși, ce copil ești încă!
– Sunt. Sunt pentru că vreau să fiu, pentru că mi-am lipit bucăți de copilărie în toată ființa mea și acolo le voi păstra pentru tot restul vieții mele de „om mare”.
– Așa să faci! Îmbrățișare de urs?
– Îmbrățișare de urs!

de Iustina T. ©
(foto credit: clandestino)

Comentati?