Masurati succesul in iubire daruita sau primita

Ambrose Bierce spunea in al sau dictionar (al diavolului) ca „Dragostea este o nebunie temporara vindecabila prin casatorie sau prin indepartarea pacientului de influentele care au provocat tulburarea”. Desigur, el spunea asta pentru ca era controlat de un sentiment de ura fata de familia lui si de oameni in general. Dar voi cand spuneti iubire, la ce va ganditi?

In randurile ce urmeaza … „Tot despre iubiri” de Delia Apostol

„Sa nu te simti iubit si sa pui asta la suflet este singura rana care exista” (John Welwood)

Razi? Sunt sigura ca-i un ras vinovat. Vinovat in fata sufletului tau care-ti cere sa lasi iubirea sa curga. Prin tine- catre tine, prin tine- catre celalalt. Si, poate, vinovat si in fata propriei constiinte.

Ai un zambet trist in privire si-n inima? Sunt sigura ca-n zambetul ala se oglindeste, in detaliu, un fel de sinteza a durerilor.

Nu ai nicio reactie? Doamne, cat amar de durere innabusita, lasata in ilegitimitate, porti pe umeri.

As vrea sa am stiinta si putinta de a intelege si explica prezentul emotional al fiecaruia fara a ma plimba prin istoriile personale, as vrea sa va scutesc de „uuu, iar incepem cu toate alea numite childhood bullshit, da’ inca nu m-am prins cum s-o fac.

Desi, se pare ca terapiile alternative vin puternic din urma si propun strategii eficiente. Iar ele vorbesc depre prezenta-focus-prezent. Dar cei mai multi dintre noi inca nu suntem pregatiti sa imbratisam altfel de argumente decat cele de natura stiintifica. Pare-se ca partea academica a fiecaruia dintre noi, care tine la rigoarea argumentului stiintiic, inca nu ne da voie sa validam extinderi ale perceptiei propuse de terapiile de orientare spirituala.

De-a lungul vietii, tot cautam sa-i dam sens, cautam sa ne conectam la constiinta universala, cautam sa ne acordam propria constiinta la constiinta colectiva, cautam sa intelegem rostul, menirea, simbolistica evenimentelor cursului vietii, semnificandu-le in acord cu propria intelegere, integrandu-le in viziunea asupra vietii, apoi, prin largiri ale experientelor – le resemnificam, le (re)aranjam, le punem in noi legaturi, le omogenizam, inchidem usi, deschidem ferestre, construim alte usi in peretii ce ne stau in nas si tot asa.

Asta in cazul in care ne numaram printre indivizii lucizi.

In cazul in care n-avem treburi nelinistit-anxioase de felul astora, viziunea asupra vietii incape intr-o cutie de 20/30 cm., in care stau bine merci cartea de identitatea, diploma, cartea de munca, dosarul chitantelor lunare si eventual, certificatul de nastere al copilului.

Ca facem parte dintre cei lucizi ori ba, „paradigma” vietii fiecarui individ se construieste in jurul a doua concepte cheie: „a alege” si „a relationa”. Constientizam ori nu, relatiile fiecaruia dintre noi sunt datatoare de sens. Constientizam sau nu, fiecare moment al fiecarei zile implica alegeri. Din pacate, cele mai multe dintre ele sunt facute „by default”, uzand de scurtaturi gen automatisme. Salvam timp si energie, desigur, dar pierdem prezenta si conectarea.

Asa ca, sa vorbim inca o data despre relatii nu poate aduce decat o largire a campului lor semantic, cu plus pe intelegere (macar in intentie).

Cum si de ce unii au iscusinta innascuta, parca, de a dezvolta relatii fericite, pe cand altii doar reediteaza suferinte?

Sunt unii nascuti sa fie fericiti si impliniti, in vreme ce altii sunt condamnati la lectii de calcifiere a inimii?

Daca dam la o parte intelegerea spirituala a vietii fiecarui individ si incercam a gasi strategii functionale de imbunatatire a relatiilor e recomandat, probabil, sa incepem cu premisele.

Ne nastem egali? Ei, pe naiba! Egalitatea e doar o iluzie cu rol ordonator, daca e sa ne raportam doar la lumea fizica.

Plecam in viata cu aceleasi date, cu acelasi echipament? Da’ de unde?! (Daca, in schimb, alegem abordarea spirituala, eu cu tine si cu celalalt suntem infiniti. Si da, suntem egali in nelimitat, ca si potential.)

Parintii se trezesc parinti, prin alegere sau acccident, si apoi, din nestiinta, din graba, din propriile dureri si fara a avea habar de ce fel de apa si lumina are nevoie copilasul din palmele lor, il condamna la un sir neterminat de neimpliniri emotionale.

De unde sa stie si cum sa-si poata iubi copilul dincolo de conditii cand singura scoala disponibila, prezenta in memoria fiecarei celule, este cea a propriei copilarii ce-si tot cere si exercita dreptul de a-si perpetua nefericirile? Cati dintr noi, parintii, vrem sa ne intelegem si suntem dispusi sa invatam sa ne iubim, pentru a sti sa-l iubim pe celalalt?

Sentimentul de abandon care se constituie in substratul central al vulnerabilitatilor, odata instalat in copilarie, este purtat de fiecare dintr noi pentru mai tot restul vietii si-si va face auzita vocea in fiecare dintre relatiile, de natura emotionala, stabilite cu ceilalti. El este cel care activeza un mesaj alerta-gen „reminder”, care ne spune ca nu suntem indeajuns de merituosi pentru a fi iubiti , de cate ori gaseste de cuviinta, dupa un pattern perfectionat in timp. Si ne invata sa ne distantam, chiar separam, de tot ceea ce ne poate aduce durere: obiectul iubirii noastre. E un fel de rana a sufletului, care nu prea se inchide. (Desigur, o putem vindeca, dar asta cere deschidere si lucru constient inspre vindecare.)

De asta ma opresc si zic: haideti sa ne coboram creierul in inima si sa ne ridicam inima-n privire si cu ochii larg deschisi, sa-l privim pe celalalt si sa intelegem impreuna ca suntem cu totii vulnerabili. Ca suntem, cu totii, flamanzi de iubire, de apreciere si de recunoastere. Haideti sa intelegem si acceptam ca vulnerabilitatea este inima rusinii si a fricilor si se trage, in principal, din sentimentul de abandon simtit de catre cei mai multi dintre noi, copii fiind. Si haideti sa cadem de acord ca vulnerabilitatile (temerile, fricile, nesigurantele) sunt universale: le am si eu, si tu, si celalalt!

Vulnerabilitatea este cea care da sens nevoii noastre de a demonstra, de a lupta pentru a fi recunoscuti, pentru a ni se da credit, pentru a fi considerati merituosi.

Si tot vulnerabilitatea este datatoare de bucurie si apreciere, si entuziasm, si creativitate, si de putinta de a iubi plin, si de a simti compasiune, si de a avea sentimentul apartenentei.

Cati dintre noi se simt confortabil vorbindu-si vulnerabilitatile? Si cati dintre noi sunt chinuiti de umbrele ce si le poarta (de temeri, de frici, de dezamagiri, de rusini)?

Daca faci parte din prima categorie, probabil ca iubirea data de parinti a fost dincolo de conditii, probabil ca te numeri printre norocosii care au crescut cu sentimentul propriei valori, ce ti-a fost insuflat, afirmat, recunoscut si confirmat.

Celorlalti, celei de-a doua categorii, le-a crescut in inima sentimentul abandonului. Ei nu prea s-au simtit iubiti si nici vrednici de iubire. Ei n-au simtit ca apartin cuiva si n-au simtit ca sunt indeajuns de buni pentru a fi doriti.

Ei sunt cei care lupta pentru a capata, lupta pentru a demonstra, sau care, renunta, se retrag inspre si in Sine si aleg auto-izolarea, aruncandu-si inima in exil. (Bineinteles ca ar trebui sa vorbim de grade, de intensitati diferite, de episoade, ori perioade).

Din pacate, putini sunt cei care, copii fiind, s-au simtit iubiti si merituosi.

Mai departe? Ce facem cand ne facem mari? Mai departe, tanjim dupa iubire si cum se apropie, cum ne indepartam, intram intr-un joc al fluxului si refluxului, din teama de reconfirmare a ceea ce am simtit, ca si copil: ca nu meritam iubire, ca nu suntem suficienti. Sau, dimpotriva, ne aruncam in dependente otravitoare. Din teama ca nu sunt suficient de destept, de frumos, de recunoscut profesional, ca n-am suficiente resurse, si tot asa. De fapt, din teama de durere. (Eu tin sa zic, macar in paranteza, ca fie acceptam natura spirituala a fiintei noastre, fie o refuzam, fie o ignoram, ea exista ca esenta a ceea ce suntem. In esenta suntem iubire, in esenta suntem dumnezeire, in esenta suntem perfectiune.)

Apoi, vine amutirea inimii inspre anularea durerii, in incercarea de a bloca toate cotloanele si coltisoarele prin care iubirea ar putea curge sau s-ar putea scurge, pentru a ajunge la celalalt, prin locusorul ala de se cere vindecat. Ceea ce se voia a fi un fel de distanta protectoare fata de sursa generatoare de durere, ia forma distantei fata de Sine, fata de esenta a ceea ce suntem.

Si apoi, in cele din urma, ne intrebam de ce ne simtim goliti de sens si rost, de unde avem atata amar de nefericire, de ce parem a avea vocatia esecului, de ce parca am uitat sa zambim?

Raspunsul nu e atat de ocultat, desi putini il vedem. Atunci cand ne blocam vulnerabilitatile, rusinile, temerile, dezamagirile, anestezia nu opereaza selectiv. Nu prea putem anestezia sentimentele astea greu de purtat, fara sa le anulam si pe cele dezirabile, facatoare de bine, precum: bucurie, apreciere, recunostinta, entuziasm, caldura, compasiune, voiosie,fericire.

Asadar, sa fim atenti la ceea ce ne dorim: vrem sa fim de neatins, vrem sa ne negam natura, sa ne innabusim vulnerabilitaile? Ok, e ok, intotdeana suntem ok asa cum suntem! Dar sa fim constienti si de pretul pe care urmeaza sa-l platim! Iar pretul este instrainarea si negarea esentei naturii noastre, deconectarea, pierderea directiei, intrarea in deriva interioara, neputinta de a ne bucura, golirea de sens a zilei, anului, vietii; intram intr-un soi de (f)rigiditate emotionala.

Vrei s-o experimentezi? De ce nu? Numai ca restul experimentelor isi cam pierd gustul, din interiorul ei.

Enfin, lucrurile stau cam asa, dupa mintea mea:
– cu cat rezistentele (in a-l primi pe celalalt, ca si iubire) sunt mai mari, cu atat blocajele sunt mai mari.
– cu cat blocajele sunt mai mari, cu atat durerile cumulate sunt mai mari.
– cu cat durerile adunate sunt mai mari, cu atat foamea de iubire e mai mare.
Cerc vicios? Da, cerc vicios. Ne ramane a intelege ca pentru a iubi se cere, mai intai si mai intai, a ne iubi.

Se cere curajul de a fi „imperfect”. Se cere putinta de a te vedea perfect in imperfectiunea ta. Curajul autenticitatii. Curajul de a te arata celuilalt asa cum esti, dincolo de orice fel de norme, presiuni, purtand in inima convingerea ca singurul adevar absolut al lumii asteia e cel al inimii tale. Curajul de a fi tu insuti, dincolo de orice comparatie.

Si apoi, tot secretul sta in alegerea de a fi prezenti in prezentul nostru, precum si in alegerea de a ne conecta la starea de bucurie-apreciere-iubire, printr-un focus mentinut intr-o zona de bine, in felul asta vlaguind, implicit, seductia suferintei, durerii, depresiei.

La urma urmei, viata nu-i altceva decat o calatorie emotionala. Daca o facem in iubire, si-n bucurie, si-n apreciere ori ba, tine de fiecare dintre noi.

Mi-a placut mult de tot o zicere: cica succesul se masoara in iubirea daruita si primita in fiecare zi.

Restul? Ambitii in vant.

Iti doresc sa fii un om de succes inalt!

4 comentarii pe “Masurati succesul in iubire daruita sau primita

Comentati?