10 ani de asteptari

In urma cu 17 ani am intalnit o femeie impreuna cu care am reusit sa dezvolt o relatie de prietenie ce dureaza si astazi. Eram foarte tanara, iar o prietena ca ea, mult mai matura, mi-a prins foarte bine. De profesie avocat si profund implicata-n actiuni de voluntariat in vremuri in care cuvantul “voluntariat” era greu inteles, aceasta femeie mi-a adus cateva plusuri in viata. Am sa o numesc Ana pentru voi. N-am sa va povestesc despre contributia ei pozitiva, directa sau indirecta asupra vietii mele, dar am sa va povestesc o intamplare reala din viata ei. (foto: Gabriela Pacea)

In urma cu 15-16 ani, Ana a intalnit un barbat. Sa fii avocat, sa faci voluntariat, sa fii prezenta-n viata familiei tale si mereu aproape de prieteni, sa citesti mult, sa inveti zi de zi si sa aloci timp sa te ingrijesti, te poate duce-n situatia in care a avea o relatie fericita, de durata, inseamna aproape un lux sau un vis frumos. Poate tocmai de aceea, faptul ca a reusit sa transforme o intalnire intr-o relatie frumoasa, pentru ea, pentru ei, a fost ceva … aproape divin.

Am trait prin povestirile ei, prin ei doi, multe emotii si am vazut cum de la un zambet s-a ajuns la cuplu, la o legatura profunda intre ei doi. Adesea ma uitam la ei si-mi spuneam ca sunt doi oameni de poveste …

La un moment dat, dupa aproape 2 ani de relatie in care si-au oferit sprijin, incredere, iubire, tot ceea ce aveau ei mai bun, Ana ma suna intr-o dimineata si ma intreaba: “Vrei sa mergi cu noi la teatru?” Sigur ca am acceptat cu multa placere. Urma sa vedem o piesa de teatru in care juca Horatiu Malaele.

Eram Senior Client Service la o companie de renume in ale publicitatii. Zilele erau pline … proiecte peste proiecte, lansari peste lansari, intalniri peste intalniri, negocieri peste negocieri … dar am reusit in acea zi sa finalizez la timp tot ce aveam de facut. Am urcat grabita in masina si am ajuns intr-un suflet in fata teatrului unde urma sa ne vedem. Am zarit-o pe Ana si facandu-i cu mana m-am indreptat zambitoare spre ea. Zambea si ea.

Ne-am imbratisat si am inceput sa schimbam cateva cuvinte … “Ce mai faci? Cum este? Ce-i nou?”, apoi Ana a inceput sa se uite la ceas din ce in ce mai des, din ce in ce mai nerabdatoare. Mai erau 10-15 minute si ar fi trebuit sa inceapa piesa de teatru, dar noi eram inca in fata teatrului. A tot sunat dupa partenerul ei de viata, insa niciun raspuns. Ne-am hotarat sa intram in sala in ultimele 5 minute, gandindu-ne ca poate este retinut cu ceva iar cand va aparea, ea va iesi dupa el. Intre bucuria de a-l revedea pe Horatiu Malaele intr-o piesa buna de teatru si starea de neliniste a Anei, eram ca o balanta greu de echilibrat. Aproape nu stiam ce sa spun, ce sa fac, cum sa reactionez fata de Ana pe care o simteam incordata. S-a ridicat de 2 ori in timpul piesei si a iesit din sala sa-l sune.

In timp ce publicul era-n extaz, ea era-n usoara agonie … Uneori aveam sentimentul ca intrebarile ce-i rasunau in minte si-n inima se propagau spre mine. Alte ori aveam sentimentul ca sunt ca pe un vas nesigur. Din cand in cand ii luam mana in mana mea si-i murmuram ca va fi totul bine, ba chiar am intrebat-o daca vrea sa iesim. M-a refuzat … “Nu, e ok. Apare el candva.”

Piesa de teatru s-a terminat, aplauzele nu conteneau sa curga … noi am iesit cat am putut de repede din sala, cand inca se ovationa … Ajunse la masina am intrebat-o ce vrea sa faca, unde sa o duc. Mi-a spus scurt “Acasa.” Tot drumul a tacut iar eu nu reuseam sa gasesc ceva “magic” sa spun … doar murmuram: “Poate a avut ceva urgent. O fi lasat telefonul undeva.” … Ea tacea cu demnitate, zambea bland si era atenta la inima ei.

Am lasat-o pe Ana in fata casei ei. Mi-a zambit de forma si mi-a spus “Ne auzim.” Apoi a plecat grabita. Am ramas cateva minute bune pe loc fara sa stiu unde sa ma duc si de ce … Intr-un final am ajuns in fata casei unde locuiau parintii mei dar razgandindu-ma am plecat si m-am oprit in fata casei mele.

M-am perpelit toata seara. Ana nu raspundea. Stiam ca-n momente de criza este genul de om care se retrage-n ea pentru a-si gasi resursele si a iesi din situatia respectiva. A doua zi, la 7 dimineata, m-a sunat Ana aproape plangand si mi-a spus “Nu a venit”. A fost suficient ca sa ies din casa si sa ajung la ea. Doua ore am tot discutat. Seara sunase la cunoscuti, fusese la polite, il cautase prin spitale. Fara succes. Politia a spus ca trebuie sa mai astepte. Sigur, cunostea procedura, doar era avocat! … Cu greu m-am rupt de ea si am mers la serviciu. Toata ziua am fost in intalniri dar in pauze o sunam … venea acelasi raspuns “Nu m-a sunat; nu raspunde” …

Continuarea povestii o gasiti AICI.