Iaca și povestea trufelor, pe care mă trăgeați de poale să v-o spun, acum câteva luni. A venit vremea ei. V-am promis că vine.
Rețeta trufei cu care te întâlnești aici, a ajuns la mine în niște vremuri amare, dăruită de o fostă boieroaică moldoveancă, pe când eu eram doar o copilă. Acum, poate doar pudra de ciocolată amăruie, care-o învelește, să mai semene un pic cu acele vremuri. Pe hârtia îngălbenită stau zălog urmele vechi ale untului, care se află în miezul aromat al trufei și care-mi atinge mâinile în timp ce-l prelucrez, că, nah, nimic atât de bun nu iese nemângâiat îndestul de mână iubitoare. Ori de câte ori am așternut-o sub ochi, în timp ce oropseam cu mare strășnicie, cu un tel, amestecul din castroane, mai atingeam hârtia vârstnică și o pătam – zălog că trecerea formulei magice din mâna cucoanei într-a mea, nu a fost făcută zadarnic, ci a bucurat prunci, oaspeți și multe sărbători ale Domnului.
Minunea asta, dacă ajungi să o guști, îți ațipește toate mâhnirile, îndoielile, sau neiubirile și te trece pârleazul către ograda Edenului. N-ai mai gustat așa poveste, știu bine. Pentru că poveste este. Și știu că n-ai să crezi asta, până n-ai să-ți așezi pe papile, bulgărașul moale și gingaș, rostogolit în cacaua parfumată de toate miresmele sudului fierbinte. Dar, să știi că abia de atunci încolo începe voiajul incredibil în care te va purta acest mic-nimic de ciocolată doldora de surprize, meșterit după acea rețetă rarissimă, experiență cum n-ai mai avut parte – cu piper roşu, cu mentă, sau nescafe, cu migdale și fructe confiate, totul în trup dulce-amărui, înfășat delicat în fulgi de cocos, ori dat rostogol prin muultă pudră fină de cacao…
Sunt încredințată că, după ce vei gusta, îmi vei da dreptate.
Cum ziceam, rețeta e izvodită din mâna unei boieroaice, care pe atunci, în vremuri comuniste, nu scăpase de strâmtoarea materială, chiar dacă era nevastă de doctor în târgul Bacăului. Numai că, datorită alesei ei educații, știa să-și conducă cumpătat gospodăria și, cu eforturi mascate cu eleganță, să ducă un trai decent care salva aparențele. Nu mai avea demult slugi, dar simțeai în preajma ei, că numai pentru că îi face plăcere și-a dat jos mănușile ca să trebăluiască prin casă.
Odată, domnul doctor i-a trimis un pacient care-i adusese la cabinet un plocon viu. Când acela a sunat la ușă și a spus ce-i cu el, ea a deschis nonșalantă ușa și, cu basmaua pe cap și șorțul de dinainte, i-a spus să-i dea ei orătania, pentru că doamna e la coafor, nu e acasă.
Un amor de femeie. Te iubesc, doamnă Natalița, de aici și până acolo unde ești!
Așadar, pentru că formula magică a acestui dulce nu foarte dulce mi-a fost dăruită de bătrâna moșiereasă umblată la pension, unde fetele cu părinți ”cuprinși” căpătau educație aleasă și învățau să facă vrăji culinare, mi-a fost dăruită zic, dimpreună cu o mângâiere pe creștetul meu de nubilă, spunând ”păstrează-o în taină, pentru că îți fac dar din suflet, care să-ți aducă bunăstare ție și alor tăi. Fă-ți din ea alifie de suflet”. Nu avea urmași de parte femeiască, așa că mi-a dat-o mie, care îi eram lângă inimă la vremea aia. Abia acum, după aproape patruzeci de ani, am descifrat tâlcul celor spuse de ea și îi dau haină nouă în „Les secrets de Valérie”. Și secret va rămâne, pe care am să-l dau mai departe dragilor din suflet. – Valerie Has
#lessecretsdeValérie