Alain Delon era feblețea mamei mele. Unul dintre puținii actori care-i provocau un oftat de fetișcană. Mă rugase chiar să-i setez soneria de la telefon cu ”Paroles, paroles” (Dalida și Alain Delon).
Mama mea era o femeie foarte discretă în a vorbi despre sentimentele ei și o tristețe incomensurabilă și de nepătruns o însoțea întotdeauna. Singurele refugii pe care și le permitea erau cărțile și filmele.
Într-una din cele 5 zile de dinaintea morții ei, pe când era în comă la spital, m-am gândit să-i pun să asculte ”Paroles, paroles”. Și, exact ca în filme, a reacționat. Am chemat entuziasmată medicul, să-i arăt lacrimile de pe obrajii mamei mele și schimbarea apărută în ritmul bătăilor inimii ei. Medicul, care știa că doar un miracol de genul Lazăr ar mai fi putut-o aduce înapoi, mi-a spus că e posibil să ne audă, da, dar creierul ei este inundat de ceață, care nu permite niciunui computer tomograf să-l analizeze, iar inima ei e teribil de slăbită în urma infarctului petrecut în spital. Și totuși, în tristețea incomensurabilă care a dus la moartea mamei mele, a pătruns, indiferent de ceața din creier și de cordul istovit, acest cântec care ei îi plăcea foarte tare. M-am gândit atunci că aș putea să-i spun că îi mulțumesc pentru tot, că o iubesc infinit și că dacă vrea să plece, să o facă, eu voi fi bine, iar ea va rămâne cu mine mereu. Și așa a făcut, a plecat.
N-am apucat să mergem împreună la Paris, nu m-am putut lupta cu familia ei care și-a dorit o înmormântare tradițională, deși mama m-a rugat să fie incinerată, pentru că nu suporta ideea insectelor care trăiesc în pământ și îi vor devora trupul…în fine.
Mama mea a fost una dintre cele mai triste ființe de pe această planetă. Iar tristețea ei era direct proporțională cu o generozitate care părea desuetă în cruzimea lumii din jur.
Atunci când am aflat că Alain Delon vine la TIFF, mi-am spus că e momentul să fac o călătorie la Cluj, cu mama mea, pentru mama mea.
În același timp, mă gândeam cât de bizar ar fi să-i spun unui bărbat ca Delon, dacă într-un milion de șanse aș fi avut ocazia să-i adresez vreun cuvânt, că ”mama mea vă iubea”. Serios acum, nu merge. Eventual că și bunică-mea, ca să fie tacâmul complet.
Aseară, înainte de proiecția ”Afacerea Pigot”, film regizat, produs și jucat de A.D., am văzut pe scenă un bărbat superb, purtându-și cu grație anii. Nu știam filmul și mă temeam să nu fie slab. Dar temerile mi-au fost dizolvate rapid, de la primele izbucniri în râs. Autoironia lui Delon, referințele la care a făcut apel, precum felul curat și lipsit de pretenții în care și-a creat producția o face nu doar ”corectă” și ”agreabilă”, ci într-adevăr plăcută.
Influențată pozitiv de film, de atitudinea și de inteligența artistului (inteligența, marea mea slăbiciune în amor!) aseară, sub semnul unei luni pline – ”strawberry mini-moon”, cum au numit-o astrologii – și a planetei Saturn care strălucea în apropierea ei, m-am amorezat iremediabil de Alain Delon. Gata, fac parte din ”clanul femeilor îndrăgostite de Alain Delon”. 
Și sunt fericită căci acum i-aș putea spune oricând că în sfârșit înțeleg slăbiciunea mamei, că-l găsesc adorabil și că de îndată ce ajung acasă îmi pregătesc un weekend alaindelonian, cu tot cu vin roșu și brânză franțuzească!