Minunatii gasite in cale. V-am mai vorbit eu despre frumosul pe care-l gasesc, si-l adun uneori, de pe FB. Sunt aici momente, picaturi de timp care apar de nicaieri si iti infrumuseteaza sufletul. Urmaresc oameni pe care n-as fi avut ocazia sa-i cunosc altfel: distantele, preocuparile, faptul ca unele din aceste momente nu devin altfel (decat aici) publice, sunt unele din motivele pentru care am cont si-mi place in continuare FB-ul. Pentru momente de-astea:
Randurile de mai jos sunt un astfel de exemplu. (cititi si comentariul de la final al unei prietene a autorului)
„Am zis să nu povestesc în scris aşa ceva. Pare incredibil şi melodramatic. Totuşi, mi-a rămas pe creier, se cere menţionat undeva. Mi-am amintit acum – atunci nici n-aş fi fost în stare să scriu –, că tocmai le-am dat exemplu de secvenţă aiuritoare, oferită de realitate, cursanţilor mei de la scenaristică. După reacţia lor, cred că au văzut limpede filmul întîmplării:
Sub geamul meu de la bucătărie, în locul unei spălătorii auto, s-a construit un cămin studenţesc. Ceva mai de fiţe, bănuiesc după maşinile noi apărute în zonă, cu care mă bat pentru locurile de parcare. Regim parcă de hotel: nici nu se fumează în interior. Lumea iese la o ţigară în faţa clădirii. Sau poate că nu-i nicio interdicţie, doar le place unora să fumeze în aer liber. Habar n-am.
Sîmbătă pe la 9-10 seara, deja noapte, era superpetrecere. Una din aia adevărată, cu muzică bună, nu foarte tare, să lase loc şi de-o discuţie. Pe fundalul ăsta sonor cumva nostalgic pentru mine, suprapus peste muzica mea de pe laptop, mi s-a părut că aud un urlet înfiorător. Am ieşit la fereastra deschisă. În uşa căminului, vreo zece studenţi înfriguraţi, la tricou, cu cîte un pahar, o sticlă, o ţigară în mînă. O glumeţie, o chicoteală, o lipeală. Oameni care trag de fericire ca din fumul ţigării.
Nu mă înşelasem. Am reauzit un urlet prelung, am şi desluşit clar cuvintele lui, dar din unghiul meu încă nu se vedea cine-l scoate: „Bunicaaa meeeaa! Bunica meaaaa!”. Apoi, ca-ntr-o regie trasă de păr, aproape în ralanti, au apărut din off un băiat de vreo opt şi o fată de vreo zece ani. Îmbăcaţi ca vai de viaţa lor – ea, într-o rochiţă, el în şlapi, tricou şi pantaloni scurţi – doi pui de ţigan. Băiatul tot încerca să o prindă stîngaci cu braţul de după umăr, s-o consoleze cumva, s-o oprească. Fata îşi smulgea părul din cap şi urla: „Ooooo vreau pe bunicaaa înapooooi! Bunicaaaa meaaaa!”. S-a prăbuşit în mijlocul străzii: „Unde-iiii bunicaa meeea? Că mă omoooor şi ioooo! N-ooo muriiit.”
Studenţii au încremenit care cum era, cu sticla de bere înspre gură, cu ţigara între degete. Au şi amuţit. Priveau nemişcaţi, în tăcere. Numai ăla micu’, mut şi el, tot o trăgea pe fată de-un braţ, încercînd s-o ridice din stradă. Fata s-a ridicat după ceva timp şi a plecat împleticindu-se mai departe, cu ăla micu’ străduindu-se stîngaci să o cuprindă de după umăr, ascultînd-o scîncind: „Bunicaaaa meaaaa! N-oooo muriiiiit! O vreeeau pe bunicaaa înapoooi!”. Au ieşit din unghiul meu de vedere, dar o puteam auzi plîngînd în continuare.
Studenţii au intrat în clădire fără să-şi vorbească, de parcă nici nu s-ar fi cunoscut unul cu altul. Sus în cămin, dintr-o cameră oarecare răsuna o muzică bună, nu foarte tare, să lase loc şi de-o discuţie.
M-am întors şi eu la laptop. Am oprit muzica.
PS: Dacă se trezeşte cineva – spun asta pentru că-s păţit – să posteze aici comentarii rasiste, ne dezprietenim în veci.” – Florin Lazarescu
„Am trait la Cisnadioara, langa Sibiu, cat au fost baietii mei in liceu. De primavara pana toamna umblau copiii din Prislop, un sat uitat de lume, cu fructe de padure. La cateva zile, dupa ce n-am mutat, au venit la poarta sase copii cu afine.
Cumperi afine?
Nu pot cumpara ca nu am bani, dar am un tort mare si gustos! Vreti sa mancati?
Le-am asezat masa in curte si am adus tortul.
De ce ai facut tort?
E ziua baietilor mei!
Stiai ca venim?
Cand s-a terminat petrecerea si eu eram naucita de povestile lor, o aud pe fetita cea mai mica: Pentru ca ai asezat asa frumos masa pentru noi iti fac cadou cosuletul meu cu afine!
Patru ani au venit, in fiecare duminica, la amiaza la noi. Baietii mei i-au indragit si erau incantati ca toti erau atenti la ce le vorbeau. Fetitelor le faceam baie. De imbracat i-am imbracat pe toti. De incaltat, nu prea aveau ce incalta pana ce a venit un turist in satul lor si cand a vazut atata saracie a trimis un camion cu incaltari, pentru tot satul.
Va multumesc! Si-i multumesc lui Forin Lazarescu pentru PS. Este prima data cand povestesc in scris cateva momente din viata noastra. Prietenii nostri micuti din Prislop sunt frati, copii crescuti de o bunica alcoolica si am avut si noi ce invata de la ei. Chiar si-au pus amprenta pe multe din deciziile noastre.
„De ce ramaneti in Sibiu daca Vlad este asa bun la scoala? Plecati la Bucuresti. Noi nu o sa putem pleca niciodata.” Asa am plecat la Bucuresti, apoi la Paris, apoi cu o bursa in America. Asa a renuntat unul din baietii mei la medicina si acum face un master pe drepturile omului. Imi cresc singura copiii, de 25 de ani si Dumnezeu ma tine, in continuare in podul palmei!” Iulia K.