O femeie intra pe poarta unei gradinite. O femeie! Blonda, par ondulat, un nas proeminent, trasaturi ferme. Blugii stramti si bluza aratau un trup inca tanar. Trecuta de treizeci de ani. Nu era urata, dar nici atragatoare. Avea un chip obosit, cu trasaturi afectate de timp si de ritmul apasator al zilelor. Privea cu atentie, usor incruntata, cautand dupa copil. Il vede inainte sa o vada el. Ce a urmat a fost de-a dreptul remarcabil, desi extrem de previzibil. Sau poate tocmai de aceea.
Chipul i s-a luminat literamente. Un zambet larg, plin si adevarat in fiecare detaliu i-a indulcit trasaturile, a intinerit-o intr-un fel atat de radical, incat a parut neverosimil.
In fata mea aparuse miraculos o femeie cu un chip plin de dragalasenie si cu o stralucire zglobie in ochi. Parca si parul ii tresalta altfel in ritmul pasilor. In momentul acela nu am avut nici un dubiu ca femeia din fata mea era frumoasa. Copilul statea pe o bancuta, asteptand. Nu se juca alaturi de ceilalti copii. O vede si o striga, fericit, asa cum numai copiii pot fi fericiti: mama! Ea il intampinase deja cu un zambet (caci, da, chiar si cand copilul e cel care asteapta, mama isi doreste mereu ca ea sa fie inaintea lui, acolo, in asteptarea lui, in care sa-l intampine), iar acum ii raspunde printr-o miscare jucausa a soldurilor.
Apoi s-a intamplat ceea ce se intampla mereu: copilul alergand, imbratisarea sau, mai degraba, primirea lui in spatiul acela infinit al unui zambet plin de dulceata. Am asistat aproape impudic la acel moment de metamorfoza simultan ritualica si instinctuala. Cochetaria ei ludica, atat de diferita de cea pe care femeia o arata unui barbat, era o cochetarie care nu are rolul de a seduce, de a atrage, cat de a confirma, de a garanta, de a recompune spatiul nelimitat al dragostei materne in care relatia dintre ea si copil se manifesta in toata plenitudinea sa.
Chiotul de fericire al copilului era totodata confirmarea fericirii ei, adica acea stare extrem de intima in care femeia este capabila la nesfarsit de tinerete si de frumusete suficienta in sine. Timpul isi pierde liniaritatea conventionala, devine un fel de bucla intoarsa pe axa unui spatiu plin de dragoste si de recunoastere reciproca. Singurul timp in care femeia nu-si pierde prospetimea, zambetul, jocul din solduri si elasticitatea buclelor. Ea ii ofera copilului spatiul fara granite al copilariei lui, el ii ofera ei atemporalitatea tineretii ciclice.
Trebuie reafirmat ca totul s-a petrecut foarte repede. Dar, acceptand evenimentul din perspectiva propriului spatiu si timp, el nu s-a terminat decat pentru mine, privitorul de pe margine, de din afara lui. Dar chiar si-asa am resimtit un fel de reverenta. M-am pomenit jenat si totodata privilegiat, ca si cum am beneficiat ilicit, dar recunoscator, de ceea ce radiaza din preaplinul unui moment de fericire reala.
by Silviu Dancu