„Am rămas orfan de tată cu un an înainte să moară. S-a pierdut într-o lume a uitării, fără identitate şi pagini albe fluturate de o boală numită Alzheimer. Crunt să te priveşti în oglindă şi să priveşti peste umărul tău dacă vine cineva să-ţi zică cine este persoana oglindită. Veneam la tata şi-l priveam. Se uita curios la mine şi pentru prima oară a zis „un băiat simpatic”.
Nu am scăpat o lacrimă când a murit; eram lângă el şi-l ţineam de mână, aş fi vrut să-i strecor o monedă în palmă să-l treacă luntraşul râul lin şi fără ură. (Cinic obicei să aprinzi o lumânare la capul unui om care încă n-a murit, este senzaţia
unui pluton de execuţie care aşteaptă condamnatul să spună ultima dorinţă.)
Mi-au curs lacrimi cât pentru moartea lui, când repetitiv îmi spunea -„a venit băiatul simpatic”.
Era un copil care învăţa să mă iubească iar; păcat că s-a scurs timpul şi nu a mai apucat să dea un nume celui care îi devenise simpatic.
Autismul la copii este corespondentul acestei boli căpătate la bătrâneţe. Pe copii avem tot timpul de pe lume să-i învăţăm să iubească; unui bătrân îi putem oferi şansa să învăţăm noi a-l iubi din nou.” – Catalin Simion