„Te iubesc, ca pe o cafea calda intre doua avioane!…
Toata copilaria am crezut ca are puteri supranaturale.
Mirosea a cafea bauta dimineata inainte de ivirea zorilor, a parfum, a tigari, avioane, camasa proaspat calcata.
Maini calde, ferme, care ma ridicau deasupra capului pana la STEEEEE-LEEEE, pana acolo unde rasul devenea mai puternic decat frica.
Putea orice.
Avea toate raspunsurile, pentru toate mirarile rostite si, mai ales, pentru cele nerostite…
Era ambitia suprema si primea, ca atare, toate NU-urile din lume: “nu pot sa merg cu bicicleta, nu pot sa schiez, nu stiu sa rezolv ecuatia asta, nu vreau sa inot, nu..nu..nu..”
Cu o spranceana usor ridicata, l-a luat pe NU, s-a uitat lung la el si l-a facut sa devina o silaba, atat…
Cu el, totul era de la egal la egal. Mana de mana, drept, ochi in ochi.
S-a bucurat si… mai ales… a suferit cot la cot cu mine.
A regretat timpul pe care nu l-am avut impreuna dar nu a incercat niciodata “sa cumpere” revederea.
A ales sa faca tot ceea ce l-a implinit, chiar daca asta a insemnat plecare…
Nu si-a refuzat pasiunea, nu si-a ingradit sufletul, nu a renuntat.
A mers pe sarma.
A stiut care este timpul lui si nu a lasat pe nimeni sa i-l fure.
Daca viseaza urat sunt primul om pe care il suna.
Si daca nu viseaza urat sunt primul om pe care il suna 🙂
Ma iubeste cu toata cometa mea de stari, indoieli, intrebari, iubiri, impliniri.
Si azi miroase tot a cafea, a parfum, a tigari si avioane.
Mai miroase a … bine, a siguranta, a curaj, a liniste.
Il strig in doua sunete egale, moi, cu rima: ta-ta.
Nu are puteri supranaturale, dar are intre TIC si TAC o familie frumoasa, seninul si zambetul celor care stiu…
La multi ani, tata!
Te iubesc! (ca pe o cafea calda, intre doua avioane…)” – Andra Gavril