În weekend am făcut o escapadă de trei zile si 1.300 de km în nordul Moldovei – locuri şi poveşti şi mai ales oameni de păstrat mereu în casa sufletului. Dintre toţi oamenii întâlniţi, unul în mod special s-a distins prin ceea ce este în esenţa lui: dragoste pentru cunoaştere, dragoste pentru oameni şi o infinită disponibilitate pentru a dărui. Ne-a însoţit (pe mine, pe verişoara mea şi pe mătuşa noastră), ne-a povestit, ne-a facilitat vederea unor bijuterii ce ne-au rămas în inimă pentru totdeauna, ne-a îndrumat spre cele mai importante şi musai de văzut locuri, a avut grijă să fim cazate într-unul din cele mai frumoase locuri din Iaşi – Pensiunea „Las Strada”, şi peste toate astea, înainte de a părăsi Moldova a făcut ceva ce foarte puţini oameni ar face chiar şi pentru rudele lor: s-a dăruit pe sine.
Aici trebuie neapărat să deschid paranteza şi să povestesc în două vorbe întâmplarea: în maşină, în drumurile dintre punctele de vizitat, am vorbit despre cărţi, despre străchinioarele populare smălţuite, despre ardei umpluţi cu urdă, despre Muzeul Ouălelor încondeiate, despre cadouri, despre o mulţime de alte lucruri. Când ne pregăteam să ne întindem la drum drept spre Bucureşti m-a rugat să sun când plec de la Văratec (ultimul popas din itinerarul nostru turistic) şi să ne întalnim în Moţca – o mică localitate ce urma să apară în drumul nostru. Credeam că e pentru a ne lua rămas bun … Dar nu, noi nu ne-am luat rămas bun acolo, şi veţi înţelege de ce.
Şi-a luat de mâna copila cea mică (în treacăt, dar deloc neimportant, fie spus, o prinţesă din poveşti – aşa cum sunt toţi copiii acestui înger de om), a făcut autostopul până în Moţca la peste 40 de grade şi ne-a dăruit o carte cu şoapte, străchini smălţuite (de o frumuseţe aproape ireală), poezie, ardei umpluţi cu urdă (făcuţi în acea dimineaţă special pentru noi), câteva cuvinţele din inima ei, porţelan de Bavaria pentru mine, pâinici mici modelate de mâinile-i care nu prididesc o clipă, dar mai presus de toate ne-a dăruit toată frumuseţea acestui gest. Când am întrebat-o, gâtuită de emoţie, cum am să mă pot eu vreodată revanşa, ce-aş putea face eu pentru ea, mi-a răspuns că nu trebuie să fac nimic, ea a fost răsplatită prin bucuria realizării acestei surprize şi prin emoţia ce ne-a oferit-o.
Omul acesta rar, frumos, bun, erudit, sensibil, puternic şi deosebit de generos este prietena mea Mia – pe care am întâlnit-o în carne şi suflet – pentru prima data – Sâmbătă, 25 Iulie 2015 – într-un orăşel din Moldova. Atât.