„… într-o zi, când au dărâmat stupii,
am putut să așez sacii din pânză,
pe capul cailor negri, mușcați de albine,
și să le culeg acele cu mâinile goale, cu picioarele înfundate în mâlul iazului,
și să îmi picure pe brațe și pe palme lacrimile lor de durere.
ce forme profunde de duioșie au provocat lacrimile lor, în mine, atunci!
nu s-au potolit niciodată,
nici când au venit data viitoare, înhămați cu hamurile lor scumpe,
cu ciucurei roșii din lână, la urechi, și cu stele albe în piept,
și mă priveau ca de pe alt tărâm,
făcându-mă să simt cum mi se desprind picioarele de pe pământ
și că doar iarba mi le mai mângâia
cu încă, neuscate, lacrimile lor, pe mâini și pe brațe…” – Octavian Dănilă
© Gerald Waller, 1946-47, New Shoes, Austria